vineri, 12 ianuarie 2018

Ce înseamnă SuperBlog?

                 Am  bifat,  până  acum,  două  ediții  și  jumătate  de  SuperBlog!
                Jumătatea  a  fost  în  primăvară,  pe  când  astenia  de  sezon  a  dat  buzna  peste  mine  și  s-a  lăsat  cu  injecții,  cu  repaus  fizic  și  mental,  mai  ales  mental,  nemaifiind  capabilă  să  scriu  geană  de  literă  alandala,  darămite  ditamai  elucubrațiile  pe  teme  de  care  nici  n-am  auzit,  mirosit  sau  gustat  până  la  data  respectivă.
                Cum – necum,  două  diplome  de  finalist  SuperBlog  le-am  împușcat,  de  undeva  de  pe  la  nivelul  locurilor  23 – 24  și,  sincer,  de-abia  aștept  altă  ediție. 
                Ce  înseamnă  SuperBlog?
                SuperBlog  este  o  lume.  Unică,  irepetabilă,  chiar  dacă  apare  pe  firmament  de  două  ori  pe  an,  stresantă,  frustrantă,  dătătoare  de  noi  expresii  în  vocabularul  înjurăturilor  românești  sau  englezești,  după  vârstă  și  predispoziție,  o  lume  minunată,  medicament  curat  împotriva  lenei,  care  funcționează  pe  bază  de  combustibil  numit  adrenalină,  o  lume  care  începe  cu  speranța  că  vei  câștiga  și  care  se  termină  cu  participarea  la  Gală  și  strâmbatul  din  nas,  cu  aere  de  superioritate,  la  vederea  premiilor  câștigate  de  ceilalți.
                La  Gală  n-am  fost  până  acum.  Prea  departe,  prea  devreme,  prea  ...  pentru  mine.
                Poate  anul  ăsta ...  din  două,   poate-oi  trăi   să  ajung  și  eu  măcar  la  una.
                La  întrebarea  cu  plăcutul,  nu  mai  are  rost  să  răspund:  îmi  place  de  mor.  Pe  toată  durata  competiției,  trăiesc  pentru  comentariile  de  pe  grup.  Fabuloase,  jur!  Cui  îi  mai  trebuie  note  mari,  dacă  ai  posbilitatea  să  stai,  ca  un  păianjen,  în  umbră  și  să  citești  blagosloveniile  celor  supărați,  emoticoanele  celor  fericiți,  vorbele  de  duh   á  la  haz  de  necaz  ale  celor  neutri?  Mie,  una,  nu.
                Îmi  place  de  mor  că  înveți  să  scrii  corect,  să  citești  printre  rânduri  și  nu  numai,  că  altfel  de  unde  informații,  să  călătorești,  și  la  propriu  și  la  figurat,  să  te  ții  de  cuvânt  și  de  termenele – limită.
                Dar  ...  întotdeauna  există  un  dar,  nu-i  așa?
                Dar,  să  revenim  cu  picioarele  pe  pământ,  deci.
                Nu-mi  plac  sponsorii  care  premiază  articole  care  nu  prea  au  legătură  cu  enunțul  probei,  sponsorii  care  una  cer  și  alta  punctează.  Nu  vor  reclamă,  vor  creativitate.  Pam,  pam  ...  și  premiul  cel  mare  merge  la  cel  care  știe  să  laude  mai  bine.
                Nu-mi  plac  sponsorii  care  te  depunctează  pentru  că  al  tău  articol  este  ...  trist.
                Păi,  dacă  eu  am  luat  una  întâmplare  tristă  și  am  făcut  un  advertorial  senin,  cu  învățăminte  duioase,  ceva  gen  viața  îți  dă  lămâi  și  eu  fac  limonadă,  de  ce  să  nu-mi  dai  punctele  meritate?
                Nu-mi  place  criteriul  cu  aspectul  blogului.  Sunt  subiectivă,  oameni  buni,  știu,  dar  ce  pisici  albastre  să  fac  dacă  sunt   nebună  după  frunze,  sclipici  și  petale  zburătăcite  pe  te  miri  unde,  cu  fondul  ruginiu  și  link-uri  roz?  


              Și  cu  toate  astea,  eu  cred  că  articolele  mele  sunt  vizibile  și  lizibile,  nu  trebuie  să  alergi  cu  motocicleta  după  ele,  așa  cum  mi  s-a  mai  întâmplat,  în  vizită  fiind   pe  la  niscaiva  vecini  și  colegi  de  competiție. 
                Blogul  meu  este  unul  super – mega - ultra – maxim  amator.  L-am  făcut  singură,  după  indicațiile  date  de  o  voce  din  spatele  unui  tutorial,  free,  ca  să  vedeți  că  știu  și  alte  limbi,  deși  bloggerii  cu  experiență  aruncă  bolovani  cât  mine  de  mari  pentru  cei  care  scriu  în  romgleză  (cuvântul  ăsta  este  citat,  de  pe  la  un  oltean  renumit,  Emil  și  bine  a  zis),  l-am  făcut,  spuneam,  ca  să  am  unde  mâzgăli  când  m-apucă,  nicidecum  să  mă  afișez  cu  el  în  lume.  Acum,  da,  îmi  doresc  să  investesc  și  eu  în  aspect,  să-mi  deschidă  cineva  ochii  cum  stă  treaba  cu  domeniile  și  cu  alte  alea  tehnice,  care  mi-au  stricat  bucuria  pe  parcursul  concursului.   O  voi  face  sigur  și  chiar  de  voi  avea  un  super – mega – ultra – maxim  blog  profesionist  din  toate  punctele  de  vedere,  tot   nu  o  să-mi  placă  citeriul  respectiv.
                Deși  știu  că  este  greu,  mâncător  de  timp  și  de  nervi,  ar  fi  util  un  feed-back  de  la  fiecare  juriu:  dincolo  de  cerințele  care,  uneori,  te  lasă  cu  urechile  fâlfâind,  pentru  că  ochii  nu  ți  se  mai  închid  de  la  atâta  căscat,  ar  fi  frumos  să  spui  omului,  verde-n  față,  cam  ce  vrei  de  la  el.  Ce  scrie  pe  urmă,  să-și  asume,  că  așa  e  frumos!
                Una  peste  alta,  eu  nu  voi  organiza  niciodată  așa  ceva.  Să  mulțumești  atâta  amar  de  oameni,   să  rezumi  multitudinea  asta  de  puncte  de   vedere  și  de  idei   generoase,  fabuloase  și  trăznite  în  același  timp,  la  un  anumit  punctaj,  să  găsești  și  să  convingi  sponsori  serioși,  care  să  reziste  la  calde  mulțumiri  și  drastice  reclamații  pe  aceeași  pagină   ...  frate,  asta  da  abilitate!
                Felicitări  organizatorilor,  mulțumiri  pentru  răspunsuri  și  lămuriri  și  la  mai  mare,  așteptăm  edițiile  viitoare!
                SuperBlog  2017  s-a  încheiat.  Noi  scriem  ce  am  trăit,  ce  am  văzut,  ce  am  crezut  că  înțelegem  și  ...  daaaa,  dăm  note!  Și  noi  dăm  note.  Acum  să  te  ții  competiție!
               
               
               
               

                

duminică, 31 decembrie 2017

La mulți ani!

                Oare  de  ce-mi  plac  mie  drumurile  astea?


                Că  de  mers,  Doamne  iartă-mă,  eu  merg  mai  mult  pe  brânci  decât   în  poziție  bipedă ... nu  mi-am  mai  purtat  pașii  prin  asemenea  splendoare  de  decenii ...


                Oare  de  ce-mi  plac  mie  drumurile  astea?  Poate  pentru  că  ți  se  deschid  ușurel,  ușurel,  în  față,  lăsându-ți  gândurile  să  alerge  nestingherite  prin   toate  cotloanele ...  poate  pentru  că  abia  aici  ești  tu  cu  adevărat,  singur  și  liber  să  strigi,  să  urli,  să  dai  cu  pumnul,  să  ameninți  sau  să  plângi  de  dor ... poate  pentru  că  nu  știi  niciodată  cu  adevărat  ce  se  întâmplă  la  capătul  lor ...  ups,  aici  am  dat-o  în  bară:  vorbesc  prostii,  pentru  că  mie,  mie  mi-a  îmbătrânit  spiritul  și  nu  mai  găsesc  curaj  să  descopăr   neprevăzutul!
                Nu  mai  vreau  surprize,  orice  pas  în  afara  tiparului  mă  doboară  la  pat  zile  în  șir,  nu  mai  vreau  întâlniri  întâmplătoare  și  trecători  de  câteva   momente   prin  viața  mea,  gălăgioși,  ipocriți  și  obositori.
                Nu  mai  vreau  și  nu  mai  am  dreptul  să  dăruiesc  secunde  din  viața  mea,  așa,  alandala,  ca  până  acum.  Nici  timpul  necesar  pentru  a  face  asta  nu-l  mai  am.
Anul  care-și  târăște  ultimele  clipe  acum,  azi,  aici,  a  fost  greu.  Dar  ne-a  ținut  în  viață,  pe  mine  și  pe  cei  dragi  mie,  și  pentru  asta  îi  mulțumesc! 
Anul  care  vine  ...  cine  știe  cu  ce  și  cu  cine  vine!  Vom  vedea  atunci,  la  momentul  potrivit.     
                N-am  călcat  niciodată  în  afara  țării.  N-am  văzut  nimic  din  minunățiile  lumii  în  care  exist.  Am  citit  despre  ele  și  mi  le-am  închipuit  în  fața  mea,  sub  apăsarea  pașilor  mei.
   Și  asta  este  ceea  ce-mi  doresc  cu  adevărat:  să  mai  am  timp  să  merg  și  să  merg,  să  bântui  prin  locurile  despre  care  am  auzit  și  pe  care  le-am  ferecat  în  camera  speranțelor  din  inima  mea. 
Să  casc  gura,  la  propriu,  la  tot  ceea  ce  îmi  va  ieși  în  cale  și  să  nu  am  cuvinte  să-i  povestesc  omului  meu  ceea  ce  trăiesc.  Doar  să-l  țin  de  mână  și  să-i  arăt  și  lui. 

La  mulți  ani!


Un  drum  cu  împliniri  vă  doresc,  cu  vise  ca  niște  fluturi  colorați,  cu  iubiri  nemuritoare  și  fără  durere  și  dezamăgiri!



La  mulți  ani!

marți, 26 decembrie 2017

Cum am petrecut prima zi de Crăciun

Lată,  în  mijlocul  patului,  cum   altfel?
Incapabilă  să  mă  întorc  singură  de  pe  o  parte  pe  cealaltă,  ca  o  rădașcă  umflată,  răsturnată  cu  picioarele  în  sus,  agitată  și  speriată  că  ar  putea  să  o  înghită  careva.  Mă  rog,  pe  mine  nu  m-ar  putea  înghiți  nimeni  pe  nemestecate  ...cu   dureri  atroce  pe  fiecare  centimetru  pătrat  de  corp  și  cu  usturimi  cumplite  la  fiecare  încercare  de  a  deschide  ochii.
Din  ce  cauză?  Habar  n-am!
Mi-am  terminat  curățenia  la  timp,  grație  ajutorului  venit  de  prin  Nemția  cu  o  săptămână  înainte  de  sărbători,  am  făcut  sarmale  și  răcituri  ca  o  bună  gospodină  ce  mă  aflu,  am  grijit  de  cadourile  de  sub  brad  și  ...  gata,  am  murit.  Bucură-te  și  sari  în  sus  de  Crăciun,  Cami,  dacă  mai  poți!


Pentru  mine,  Crăciunul  e  greu  de  dus.  De  patru  ani,  de  când  mama  a  rămas  sus,  în  deal,  fix  în  seara  de  Ajun,  alături  de  bunicii  și  părinții  ei,  culorile  Crăciunului  s-au  schimbat  pentru  mine.  Orice  aș  face,  oricât  m-aș  strădui,  nu  mă  mai  pot  bucura  ca  înainte.
            Singurele  care  mă  mai înfioară,  așa,  ca  pe  vremuri,  sunt  luminițele.  Mi-am  pus  multe  și  în  brad,  și  atârnate  prin  hol,  și  bec  de-ăla  șmecher  care  se  învârte  și  te  amețește  de  cap  cu  atâtea  culori ...




            Ar  trebui  să  țopăi  prin  casă,  de  drag  că  am  omul   meu  drag  lângă  mine.  De  țopăit,  nu  prea,  că  am  vecini  dedesubt  și  au  dreptul  și  ei  la  un  Crăciun  cu  tavanul  intact,  dar  stau  lipită  de  el,  de  nu  mai  poate  săracul  nici  să  respire.
            Are  treabă  în  sufragerie?  Hop  și  eu.  Are  treabă  pe  balcon?  Țuști  după  el!  Montează  lustre  și  pune  luminițele  pe  care  i  le-am  cerut?  Ghici  cine  stă  jos,  lângă  scaunul  pe  care  s-a  cățărat  el   ca  să  ajungă  la  tavan? 
-                       Dar  tu  nu  mai  ai  vase  de  spălat,  femeie,  sau  măcar  altceva  de  făcut  prin  celelalte  camere?  Ia  vezi,  caută-mă  și  pe  acolo,  că  poate  mi  s-o   fi  făcut  de-a  v-ați   ascunselea  și  mie! Și  râde,  și  râde,  și  eu  mă  gândesc:  cum,  pisici  albastre,  să  plec  de  lângă  el,  când  mai  are  doar  câteva  săptămâni  de  stat  cu  mine? !  Băiete,  singura  ta  șansă  să  scapi  de  mine,  este  să   duci  gunoiul!  Chiar  și-așa,  stau  moț  pe  casa  scării,  jinduind  la  întoarcerea  ta,  mai  dihai  ca  după  o  felie  maaaare  de  Tiramisu.
De  când  a  venit,  dintr-o  dată,  toate  grijile  mi  s-au ridicat  de  pe  umeri  și,  în  loc  să  mă  simt  ușurată,  m-am  trezit  tremurând,  cu  nervii  praf,  de  parcă  transferul  ăsta  m-a  lăsat  goală  pe  dinăuntru,  vulnerabilă  ca  un  nou – născut.
Slavă  Domnului  că  și  el  s-a  întins  în  pat,  cu  telecomanda  în  mână!  Cu  fața  spre  el,  mi-am  strecurat  mâna  pe  sub  brațul  lui  și-l  țin  încleștat  de  mă  doare.  Când  își  ridică  capul  de  pe  pernă  și  se  apleacă  spre  mine,  căutându-mi  privirea,  știu  că  a  amorțit  și  că  vrea  să-și  schimbe  poziția.  Slăbesc   strânsoarea,  aștept  să  se  așeze  mai  bine  și  mă  lipesc  și  mai  tare  de  el.
-           Parcă  ai  fi  din  scotch,  așa  te  lipești  de  repede,  mormăie  el  înciudat.

Mi-e  rău,  fizic  mi-e  rău  de  la  atâta  fericire  și  durere  îngemănate  într-o  singură  sărbătoare!

Crăciun  fericit!