duminică, 17 septembrie 2017

și dacă eu sunt copil al toamnei, cum să nu mă amestec?


           În  primăvară,  am  renunțat.
           Cu  părere  de  rău,  din  cauză  de  injecții  și  pastile.
           De  atunci,  tot  adun  cuvinte  și  întâmplări  și  le  așez  în  buzunare,  le  mai  scutur  din  când  în  când  și  aștept  să  le  scot  la  iveală.
           Începe  SuperBlog!
 
           Începe  competiția  care-ți  schimbă  culorile  calde  ale  toamnei  în  fulgere  și  trăsnete,  sau  ploile  mocnite  în  curcubeu,  după  cum  îți  arată  platforma  de  jurizare  și  bunăvoința  juriului.
           Începe  competiția  în  care  oameni  frumoși,  cu   mare  drag  de  slove,  se  întrec  în  măiestrie,  se  felicită  (  cu  zâmbet   sau  cu  scrâșnit  din  dinți,  după  caz),  cad,  se  ridică  și  o  iau  de  la  capăt.
         Începe  competiția  în  care  citești,  înțelegi,  scrii.  În  primul  rând  pentru  tine,  cu  pasiune  și  cu  generozitate.  Generozitatea  de  a  dărui  și  altora  din  preaplinul  tău  sufletesc.  Apoi,  cu  motivație:  să  știi  că  ești  printre  cei  buni,  să  cunoști  oameni  noi,  puncte  de  vedere,  să  afli despre  lucruri  și  produse  necunoscute  până  acum.  Sau  aproape.  Și,  nu,  nu   în  ultimul  rând,  pentru  premii.
         
           Nu  vreau  să  câștig  competiția.  Sincer!  Pentru  că  îmi  doresc  să  mai  pot  participa  și  la  primăvară,  și  la  toamnă,  și  la  ...  cât  se  va  putea!  Pentru  că  sunt  dependentă  de  spiritele  încinse  care  se  dezlănțuie  pe  grup,  de  hazul  de  necaz  cu  sclipiri  de  geniu,  de  supărările  pe  vecie  care  țin  până  la  următorul  deadline.  Și  de  nerăbdarea  vecină  cu  nebunia  adolescenței,  care  pune  stăpânire  completă  pe  tine  în  ziua  afișării  notelor.

           E  toamnă  iar  și  e  SuperBlog!
           și  dacă  eu  sunt  copil  al  toamnei,  cu  bucurii  colorate  arămiu  ca  frunzele  ei   și  cu  dureri   ostoite  de  brumă  și  de  seri  înfrigurate,  cum  să  nu  mă  amestec  printre  cuvintele  concursului  și  cum  să  nu  mă  rătăcesc  în  ele,  așa  cum  se  rătăcește  vara  în  toamnă,  albastrul  mării  în  ruginiul  florilor  și  seninul  cerului  în  dantela  gri  a  norilor?








         

         

joi, 7 septembrie 2017

La mulți ani, Mărie!

             Pe  mama  o  chema  Maria. 
            Pe  mine  m-a  chemat  cu  nume  de  alint,  auzit  prima  dată  de  la  o  fetiță  cârnă,  creață  și  sâsâită,  care  plângea  mereu  când  venea  seara:  De  ssse  vine?  că  nu  m-am  zucat  desștul  și  care-ți  privea  direct  în  suflet:  ssșelvuș,  eu  ssșunt  Tamelia!
             
Mi  se  părea  aiurea  când  o  striga  cineva  Mărie,  nu-mi  plăcea,  mă  supăram  și  le  spuneam  răspicat:  o  cheamă  Maria.   Aș  fi  vrut  să-i  trag  de  mânecă  și  să  le  spun  că  uite,  mama  mea  e  frumoasă,  că  are  păr  luuung,  negru  și  mătăsos,  că  știe  să  cânte  mai  frumos  decât  la  televizor,  că  are  ochi  la  spate  care  vede  tot  și  că,  ori  de  câte  făceam  câte  o  boacănă,  eu  sau  fratele  meu,  ea  știa.  
De  unde  naiba  știi  tu?  m-am  scăpat  odată,  supărată. Mi-a  spus  mie  inima,  răspundea  ea  și  dacă  mai  vorbești  urât,  când  vei  fi  mare,  inima  ta  nu  o  să-ți  spună  nimic.

Inima  ei  vorbăreață,  care  a  trădat-o  de  tânără  ..  prea  de  tânără.


Mama  credea  în  Dumnezeu,  în  iubire,  în  pământ  și  în  viață. 
Mama  spunea  că  nu  există  nimic  mai  greu  pe  lume  decât  să  ne  vadă  pe  noi,  copiii  ei  și  pe  bărbatul  ei,  asupriți.  Râdeam:  cine  să  ne  asuprească,  mamă? Ce,  mai  suntem  pe  vremea  boierilor  sau  a  turcilor?
-           Ehe,  ce  știi  tu,  Cami,  mamă  ...

Na,  că  acuma  știu  și  eu,  mamă! 

Când  mama  a  plecat,  am  vrut  să-i  omor  pe  toți  cei  care  au  rămas  în  urma  ei.  Să-i  împușc,  să-i  spânzur,  să  le  fac  vânt  de  pe  scările  din  fața  casei,  orice,  numai  să  vină  ea  înapoi.  Ajunsese  omul  meu,  bietul  de  el,  să  fie  mereu  cu  ochii-n  patru  după  mine,  să  mă  păzească  de  vreo  nefăcută. 
Pe  mama  o  chema  Maria  și  sunt  sigură  că  mi-ar  fi  tras  o  chelfăneală  de  poveste,  dacă  ar  fi  știut  ce  gândesc  atunci.

Pe  mama  o  chema  Maria. 
Și  pe  mine. 
Cele  două  prenume  ale  mele  sunt  ca  două  iubiri:  a  mamei  pentru  fetița  din  vecini  și  a  mea,  pentru  ea,  întâia  Marie  din  viața  mea.

Și  tocmai  despre  asta  este  sărbătoarea  Nașterii  Maicii  Domnului:  despre  iubire,  naștere  și  sacrificiu.  Despre  lacrimi  și  despre  grija  pentru  cei  dragi.  Despre  ocrotire,  zâmbet  și  speranță.  Și,  mai  presus  de  toate,  despre  iertare.

La  mulți  ani,  Mărie!

La  mulți  ani!



miercuri, 23 august 2017

Peripeții și renovări - partea a doua

            Toată  casa  mea  este  un  șantier. 

            Dacă  nu  știți  ce  înseamnă  să   renovezi  o  baie  la  etajul  patru,  vă  reamintesc  eu  aici.

           De-acum,  însă,  începe  partea  a  doua. 

După  cele  câteva  zile  de   super  concediu,  



omul  meu,  ardelean  harnic  și  priceput,  s-a  apucat  să  monteze  galerii,  suporturi  de  televizor,  să  schimbe  ușile  și  să  scoată  molozul,  să  rânduiască,  cum  s-ar  zice,  prin  haosul  general. 
            Eu,  după  el ...  harnică  nevoie – mare  și  eu,  ba  cu  rufe  pe  balcon,  ba  cu  vase  de  spălat,  ba  cu  haine  de  împachetat,  ce  mai ...  nevoie -  mare.  
           Numai  că  ...  am  uitat  că  trebuie  să  ridic  piciorul  peste  pragul  proaspăt  pus  și  înțepenit  cu  spumă  și  m-am  dus  ca  un  popic  printre  tăbliile  de  la  pat  care,  din  cauză  de  spațiu,  se  odihneau  cuminți,  în  poziție  verticală,  lipite  de  peretele  din  hol.  Întinsă  pe  burtă,  cu  genuchiul  julit  și  cu  capul  înfiletat   printre  scânduri,  așteptam  cuminte  să-mi  cadă  cerul  (pardon,  tăbliile)  în  cârcă. 



Noroc  cu  omul  meu  mai  sus -  amintit  care,  după  ce  și-a  impregnat  pe  retină  toată  faza  cu  împiedicatul  și  aterizatul,  s-a  repezit  și  m-a  ridicat  popândău,  înainte  de  a  încasa  și  restul  de  scânduri  peste  spinare. 

Acum  stau  cuminte  pe  jumătatea  liberă  de  colțar,  învelită  până  la  bărbie  și  aștept  să-mi  treacă  tremuratul  de  la  șoc  și  durerea  de  genunchi,  de  cap  și  de  pielea  de  pe  burtă,  pe  care  tronează  o  zgârietură  urâtă  și  rea  care  scoate  o  limbă  mare  și  roșie  la  mine,  ori  de  câte  ori  mă  uit. 

Mai  am  de  renovat  două  camere  și  bucătăria. 




Sper  ca,  măcar  la  partea  cu  holul,  să  scap  nevătămată.