miercuri, 18 octombrie 2017

rază de soare-aș vrea să fiu ...

          Toamna  asta  știe  că  o  iubesc  și  mă  alintă  cu  zilele  ei  calde,  așa  cum  se  alintă  strugurii  brumării,  doldora  de  must  dulce,  înainte  de  a  ajunge  în  coșurile  codanelor. 
            Toamna asta  miroase  cel  mai  bine:  a  copt,  a  gata,  a  roșu  și  albastru,  și  a  galben,  și  a  verde,  pentru  că  le  are  pe  toate:  și  mare,  și  soare,  și  ploaie,  și  vânt  și,  mai  presus  de  toate,  toamna  are  amintiri  de  vară  și  promisiuni  de  sărbători  de  iarnă.
            Toamna  asta  intră  toată  deodată  pe  fereastra  biroului  meu,  târându-și  trena  lungă  prin  fiecare  colț.  Acum  stau.  Am  pus  prea  mult  tuș  în  ștampilă  și  aștept  să  se  împrăștie,  cald,  pe  toată  suprafața.  Privirea  mea  se  joacă  ascunselea  cu  toamna,  o  caută,  o  pândește  și  o  prinde  de  poale,  ca  un  copil  fericit  cu  jucăria  preferată. 


            E  liniște  acum.  După  întreaga   vâlvătaie  a  dimineților,  când  toată  lumea  aleargă,  scrie,  are  ceva  de  semnat,  de  ștampilat,  de  comentat,  liniștea  de  acum  pare  ireală.  Se  aude  calculatorul  bâzâind  încet,  iar  imprimanta  clipocește  strâmb,  cu  un  colț   de  hârtie  rupt  în  tăviță.
            Biata  de  ea,  ștampila.  E  obosită,  ca  furnica  din  abecedarul  copilăriei  mele, iar  acum    doarme  pe  birou,  legănată  de  căldura  tușului  care  o  acoperă   încet,  ca  un  voal  de  mireasă.

            Da,  chiar,  ce  ne-am  face  fără  ea,  fără  ștampilă?  Cum  ar  fi  o  zi  la  birou  fără  țăcănitul  ei,  cum  ar  fi  actele  neștampilate,  ce  impact  și  ce  însemnătate  ar  mai  avea  ele?    Un  lucru  atât  de  mic,  cu  o  importanță  atât   de  mare.  Uite,  chiar  acum  mă  gândeam  la  toamnă  și  ce  hazliu  ar  fi  să  o  prind  și  să-i  pun  o  ștampilă  pe  umărul  gol.  O  ștampilă  cu  gutui,  cu  prune  și  cu  nuci  încăpățânate,  care  nu-și  lasă  miezul  la  vedere  așa  de  ușor.  Mi-o  și  imaginez  supărată,  bombănind  în  timp  ce  încearcă  s-o  șteargă. 



            Când  eram  copii,  curățam  un  cartof  crud,  îl  tăiam  în  două  și  scobeam  în  miezul  alb-galben  orice  ne  pricepeam:  floricele,  iepurași  care  semănau  mai  mult  a  dinozauri,  căței  cu  trup  de  balon  dezumflat,  sau  scriam  ceva   amuzant  cu  vârful  unui  cui.  Decupam  surplusul  de  pe  conturul  desenelor  sau  literelor,  înmuiam  bine  în  cerneală  și  puneam  repede  pe  hârtie.  Ieșeau  tot  felul  de  arătări  ciudate,  dar  noi  ne  bucuram  și  ne  simțeam  victorioși  dacă  ștampila  noastră  lăsa  o  urmă  mai  descifrabilă  decât  a  celorlalți. 

            Pentru  copiii  mei  am  cumpărat  ștampile  cu  tot  felul  de  imagini,  colorate,  cu  tuș  special  pentru  ele. Și  coli  albe  de  hârtie,  să  le  aplice  în  voie.   Săptămâni  întregi  am  avut  pereții  acoperiți  de  ștampile:  roșii  cele  făcute  de  fată,  verzi  cele  făcute  de  băiat.  Am  fost  supărată  și  le-am  tot  acoperit  cu  câte  ceva,  până  au  crescut  ei  mai  mari  și  am  reușit  să  zugrăvim  tot  apartamentul. 
            Dar  dacă  intram  și  eu  în  jocul  lor  și,  în  loc  să  mă  supăr,  făceam  motive  florale  sau  geometrice  cu  ștampilele  pe  pereți?  Făceam  borduri,  chenare,  făceam  tot  felul  de  modele  și  tipare,  grupate  pe  centrele  lor  de  interes.  Camera  lor,  sunt  convinsă,  ar  fi  arătat  infinit  mai  veselă  și  mai  trăznită  decât  cu  orice  alt  ornament  aș  fi  aplicat.  Uite,  nu  sunt  sigură  că  pe  atunci exista  posibilitatea  de  personalizaredar  chiar  și  așa  ar  fi  fost  nemaipomenit.  Dă-i, Doamne,  nebunului,  mintea  cea  de  pe  urmă  ...

              Când  nu  era  mai  mare  de  trei  ani,  îl  întrebam  pe  băiețelul  meu:
-           Vrei  să  fii  iubirea  vieții  mele?
Tăcea,   se  juca  mai  departe.  Îl  întrebam  iar:
-           Horia,  vrei  să  fii  iubirea  vieții  mele?
           Abia  după  a  treia  încercare  își  ridica  privirea  spre  mine,  ofta  lung  și  spunea:
-           Biiiiine,  fiiie,  sunt!  și  se  întorcea  solemn  la  piesele  lui  de  lego.
Atunci,  în  momentele  acelea,  aș  fi  vrut  să  am  o  ștampilă,  o  inimioară  moale,  pe  care  să  scrie  :  sunt  iubirea  lui  mami  și  pe  care  să  o  aplic  repede  pe  mânuțele  lui,  înainte  de  a  se  răzgândi.  Sau  pe  fruntea  lui,  sau  pe  obrăjorii  mânjiți  cu  miere  de  dimineață,  în  timp  ce  biata  felie   de  pâine  se  usucă,  singură  și  tristă, după  ușă. 

Gata,  pot  folosi  ștampila.  Îmi  pare  rău  să-i  stric  somnul  și  să-i  tulbur  visele,  dar  am  un  morman  cât  casa  de  hârtii  care-și  așteaptă  rândul.  Chiar,  oare  ce  visează  ștampilele?  Care  ar  fi  dorințele  lor  secrete?  Ce-ar  răspunde  o  ștampilă  atunci  când  ar  fi  întrebată:  ce-ai  vrea  tu  să  fii? 

Rază  de  soare  aș  vrea  să  fiu, 
o  frunză  liberă-n  vânt,
sau,  poate,  luna  cu  al  său  argint...

să  bântui  lumea-n  lung  și-n  lat
s-ascult  cum  marea  pe-nserat
își  cântă  dorul  legănat
și  să  sărut  tot  ce  mi-e  drag.

Și-aș  vrea  în  urmă-mi  să  rămână  scris
Că  viața  toată  am  cuprins
În  simpla  semnătur-a  mea,
Cu  dragoste,  ștampila  ta!

Ptiu,  am  luat-o  razna!  Mă  opresc  din  ștampilat  și  mă  uit  mai  atentă.  Este  o  ștampilă  obișnuită,  de  fapt  o  datieră ,  pe  care  scrie  simplu  Colop.   Știam  că  cei  de  la  Colop  sunt  lideri  pe  piața  de  distribuție  a  ștampilelor,  dar    chiar  una  care  să  vorbească...
Și,  culmea,  că  avea  și  dreptate.  O  poți  folosi  la  orice,  peste  tot,  nu  numai  pe  documente,  pe  ambajale,  pe  tricouri,  pe  lemn,  pe  metal,   pe  plastic.  Cuprinde  tot,  personalizează  și  marchează.
Mi-aș  dori  una  în  poșetă,  micuță,  fermecată,  care  să  mă  aline  în  momentele  mai  puțin  bune  ale  zilei:  pentru  fiecare  vorbă  nedreaptă  pe  care  am  încasat-o,  ștampila  mea  minune  să  se  aplice  la  încheietura  mâinii,  chiar  pe  locul  acela  de  unde  parfumul  preferat  îmi  trimite  valuri  de  încurajare  și  să  rămână  scris,  cu  litere  albastre  ca  cerul  senin  al  unei  dimineți   de  mai:  mergi  mai  departe!  poți  să  faci  mai  mult  și  mai  bine!  curaj! 

Toamna  asta  știe  că  o  iubesc  și  mă  alintă  cu  povești  vrăjite,  așa,  ca  bunica,  la  gura  sobei,  în  timp  ce,  pe  marginea  cuptorului,  gutuia  galbenă  se  rumenea  încet.  Prima  mea  gutuie  coaptă  pe  sobă!

sursa  foto: Unica 



Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!

luni, 16 octombrie 2017

Vorba bine tradusă la locul potrivit

            Vi  s-a  întâmplat  vreodată  să  vă  placă  o  bluză  sau  o  rochie  de  să  vă  sară  inima  din  piept  ori  de  câte  ori  treceați  pe  lângă  vitrina  magazinului  și  să  nu  găsiți  în  ruptul  capului,  dar  în  ruptului  capului  la  propriu,  măsura  potrivită?  Mie,  da.  Și-mi  venea  să  fiu  huligan,  să  dau  cu  pietre  și  să  sfâșii,  pe  principiul  că  dacă  nu-i  a  mea  ...
            Vi  s-a  întâmplat  vreodată  să  vă  grăbiți  în  gând  și   la  vorbă,  dar,  în  așa  hal  să  vă  grăbiți,  că  în  loc   de  cuvinte  normale,  inteligibile,  să  vă  iasă  pe  gură  o  încrengătură  de  silabe  necognoscibile,  capabile  să dea  bătăi  de  cap  superspecialiștilor  în  decriptare  de  la  ...  de  oriunde  ar  fi  ei?  Mie,  da.  Și-mi  venea  să  sap  singură  o  groapă  care  să  mă  înghită  cu  totul,  pe  principiul  struțului,  că-i  mai  sănătos.
            Vi  s-a  întâmplat  vreodată  să  vă  placă  ceva:  o  carte,  o  floare,  un  parfum,  și  să  nu  puteți  avea  lucrul  respectiv,  pentru  că  nu  ați  știut  să  vă  faceți  înțeleși?  Mie,  da.  Și  mi-a  venit  să  plâng  de  neputință,  cu  lacrimi  mari,  negre  ca  deznădejdea  și  cu  suspine  adânci  ca  întunericul.
            Fiecare  lucru  are  măsura  lui.  Fiecare  om  are  măsură  proprie.  Fiecare  vorbă  are  locul  și  timpul  ei.  Azi,  mai  mult  decât  oricând  în  istorie,  oamenii  au  nevoie  să-și  ajusteze  propriile  măsuri  în  funcție  de  nevoile  și  de  specificul  celorlalți.  Azi,  mai  mult  decât  oricând  în  istorie,  oamenii  au  nevoie  să  vorbească  unii  cu  ceilalți  fără  bariere  lingvistice  și  fără  limite  teritoriale.  Sau  măcar  să  încerce.



În  contextul  actual,  a  te  face  cu  adevărat înțeles,  este  o  condiție  esențială  în  drumul  spre  succes.  Tot  mai  mulți  dintre  noi  apelăm  la  traduceri  specializate,  fie  în  interes  personal,  fie  pentru  reușita  unei  tranzacții  sau  obținerea  unui  contract  important  pentru  firma  în  care  lucrăm.  Și  totuși ...


Prima  întrebare:  de  ce,  că  doar  ne  descurcăm  toți  cu  limba  engleză?
Primul  răspuns:  nu-i  chiar  așa.  Omul  potrivit  la  locul  potrivit  sau,  mai  bine  zis,  vorba  bine  tradusă  la  locul  potrivit  te  scutește  de  situații  stânjenitoare,  de  eșec  profesional  sau  chiar  sentimental. 


Cum  ar  fi  să-ți  ceară  partenerul  de  afaceri  o  dare  de  seamă  (account)  și  tu  să-i  faci  o  notă  de  plată  (account)?
Cum  ar  fi  să  ai  o  trimitere  la  medic  pentru  o  luxație  ( wrench),  iar  traducătorul  să-ți  spună  că  ai  nevoie  de  o  cheie  fixă  (wrench)?

Despre  limba  română  se  spune  că  este  grea.  Că  un  cuvânt  nevinovat  poartă  cu  el  cel  puțin  o  conotație  hilară,  ca  să  nu  spun  de-a  dreptul  indecentă.  Și,  oricât  de  mult  ne  iubim  dulcele  nostru  grai,  trebuie  să  recunoaștem  că  așa  este  și,  mai  ales,  că  nu  este  singurul  grai  cu  această  problemă. 
Și  în  limba  engleză,  și  în  limba  germană,  spaniolă,  italiană,  și în  orice  altă  limbă,  există  cuvinte  cu  o  singură  caligrafie  și  cu  o  mie  de  înțelesuri.  Bine,  poate  nu  o  mie,  dar  pe  aproape.
            Cea  mai  mare  firmă  de  traduceri  din  Româniaagenția de traduceri Swiss Solutions  lansează  un  proiect  nou:  o  divizie  dedicată  cursurilor  de  limbi  străine  pentru  firme. 


             
 O   idee  mai  mult  decât  salutară,  pentru  profesionalizarea  cu  adevărat  a  traducerilor,  pentru  personalizarea  fiecărei  pagini  de  traducere, în  așa  fel  încât  clientul    simtă    a  fost  concepută  pentru  el,  pe  înțelesul  și  spre  folosul  său.

Pentru  pregătirea  unor  oameni  capabili  să  mă  ajute  să-mi  cumpăr  o  anume  esență  a  parfumului  preferat,  să-l  ajute  pe  soțul  meu  să  comande  exact  piesa  care-i  trebuie  și  să  o  și  monteze  exact  la  locul  potrivit,  sau  să  mă  ajute  să-mi  îmbunez  șeful  care  tună,  fulgeră  și  trăsnește  de  vreo  două  săptămâni,  pentru  rezilierea  unui  contract  foarte  important.  Din  vina  cui?  Nu  se  știe,  nimeni  nu  recunoaște  că  la  cina  festivă,  soția  partenerului  olandez  a  fost  complimentată  că  mănâncă  întocmai  cât  mătușa  (aunt),  în  loc  de  întocmai  cât  furnica  (ant). 


                       


                          Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!

           
           




vineri, 13 octombrie 2017

vacanță și amintiri cu ... scheleturi

                   Ultima  dată  am  fost  la  Poiana  Brașov,  când  eram  prin  clasa  a  şasea.
            Era   iarnă,  cu  zăpadă  multă,  cu  ger  de  sticleau  pietrele  pe  marginea  drumului  ca  felinarele  și  cu  cei  mai  frumoși  brazi  împodobiţi  cu  stele  de  gheaţă,  pe  care-i  văzusem  până  atunci.  Dacia  noastră  urca  încet  serpentinele  ascuțite   spre  Brașov,  iar  eu  și  fratele  meu,  cu  nasurile  lipite  de  geamuri,  ne  întreceam  în  descifrarea  formelor  îmbrăcate  de  norii  lăptoşi. 
            Ţin  minte  că  hotelul   avea  uşă  cu  senzori:  călcai  pe  covoraşul de la intrare  şi  se  deschidea singură.  Pe atunci,  prin  anii  80,  asta  era mare  lucru,  nu  multe  hoteluri   dispuneau  de  asemenea  mecanism;  nici   măcar   litoralul  nostru,  celebru pe  acea  vreme,  nu  se  putea  lăuda  cu  prea  multe  hoteluri   dotate  cu  aşa  ceva.  Şi  tata  a  fost  nevoit  să  tot  " uite"  lucruri  în  maşină,   ca  să  ne  dea nouă  posibilitatea  să  dăm  o  fugă  afară  din  hotel,  să  le  aducem. 

            Pentru  noi,  copiii,  totul  era  nou  şi  constituia  distracţia  perfectă.  Pentru  ei,  adulţii,  s-a  dovedit  că  nu  era  de  ajuns  uşa cu  senzori.  Hotelul  avea  bar  cu program  artistic,  deschis  între  orele  2200  - 200  şi  unde,  evident,  minorii  erau  interzişi.  Aşa  că  mama  şi  tata   au încercat  să  ne  mituiască:  uite,  v-am  luat  câte  doi  papanaşi  la pachet,  două  sticle  de  Pepsi  (culmea  luxului,  că  doar  în  staţiuni  puteai  cumpăra  aşa  ceva),  vă  pregătim  baia  şi patul  şi  stăm  cu  voi până  adormiţi.  Mergem  şi  noi  la  bar,  nu  stăm  mult,  dacă vă  treziţi  între  timp,  mâncaţi  şi  vă  jucaţi  frumos, că  venim  repede.
            Zis  şi  făcut.  Da,  dar  chestia  cu  socotitul  de  acasă...nu  te  prea  lasă.  Ne-am  trezit  noi  după  vreo două  ore.  Singuri,   în  cameră  străină.  La  început,  m-am  gândit  doar  să-l  sperii  pe  fratele  meu mai   mic,  care  stătea  tacticos  în  vârful  patului  şi  înghiţea  papanaşi.  Şi,  cum  de  imaginaţie  şi  de  lecturi  diverse şi  de  toate  soiurile  nu  am  dus  lipsă  niciodată,  m-am apucat  să-i  înşir  bazaconii  despre  cum  ne-au  uitat  pe  noi,  amărâţii,  părinţii   în  hotel   şi  cum o  să murim  de  foame când  s-or  termina  papanaşii,  pentru  că,  nu-i  aşa?,  nimeni  nu  ştie  că  suntem  singuri  acolo  şi  n-o să ne  găsească  nimeni  decât  când  va  fi  prea   târziu:  două  scheleturi  atârnate  la  geam,  în  speranţa  reîntoarcerii  părinţilor  denaturaţi.  Da,  scheleturi.  Nu-mi plăcea cuvântul  schelete.  Nu  suna  bine.  În  fine,  aşa  de  bine  i-am  zugrăvit  situaţia  tragică în  care  ne  găseam,  încât  am  început  să  cred şi  eu,  aşa  că,  la  întoarcere, părinţii  noştri  au  găsit  doi  copii  plângând  cu  sughiţuri,  disperaţi  şi  nenorociţi.  Lipsiseră  două  ore şi  jumătate  fix.
            
     Ce-mi doresc  de  la  un concediu?  Ce înseamnă  concediu  ideal  pentru  mine?

            Hm,  nu-i  prea  complicat.  Confort,  intimitate,  distracție.  Ai  mei  bărbaţi,  trei  la  număr, vor  la  munte.  Iarna.  Toţi  trei  sunt  sportivi,  le  place  să schieze  sau  să se dea  cu  bobul.  Prima  alegere,  firească  aş spune,  Poiana  Brașov.
            Responsabil  de  rezervare,  eu  sunt,  aşa  că,  după  butonări  şi  căutări,  am  decis:  cazare  la  Hotel Royal Poiana Brașov.


De  ce Hotel Royal Poiana Brașov?

            Amplasat  într-o zonă de  vis,  pe  care  mi-am dorit  de mult  timp să  o  revăd,  de  data  aceasta  cu  ochi  de  adult,  aproape  de  teleschi,  oferă  cadrul  natural  şi  facilităţile  de  agrement  preferate  ale băieţilor  mei.  Dacă  ei  sunt  fericiţi,  sunt  şi  eu.  Chiar  dacă  la  fericirea  mea  contribuie  în proporţie  de  ...%  ( sic!),  promisiunea  unei  saune  şi  a  unei  sieste  pe malul  lacului  Mioriţa,  pentru  că,  peste  toate,  oferă  și  relaxare  la  saună. Eu spun  pas  pârtiilor,  dar  sauna  ...  aici  se  schimbă   firul poveştii.  Astă-vară,  aflaţi  la  un  hotel  din  alt  capăt  al ţării,   angajații  aproape  că m-au  scos  cu  forţa  din  saună,  de  teamă  că  mi  s-ar  putea  face  rău. 


            Ultimii  ani  au  fost  incredibil  de  zgomotoși,  de  aglomerați,  de  solicitanți.  Am  nevoie  de  puțin  răgaz,  am  nevoie  să  simt  liniștea  ca  pe  un  balsam   peste  crevasele  lăsate  în  mine  de  tumultul  acestora. 
            Acest hotel  din  Poiana  Brașov  dă  posibilitatea  copiilor  mei  să-și  consume  energia,  iar  mie,  să  o  recuperez.  Cum  ar  fi  să  stau  pe  terasă,  pe  șezlong,  înfofolită  ca  un  eschimos  și  cu o  pătură  pufoasă  pe  picioare  și  să  privesc  peste  creștetul  munților,  să  dau  binețe  soarelui  la  răsărit  sau  să-i  urez  noapte  bună  la  asfințit?  Cum  ar  fi  să  stau  la  saună  atât  cât  vreau  eu  și  cât  pot  și  apoi,  cu  un  pahar  de  ceai  cu  lămâie,  să  le  arăt  băieților  ce  înseamnă  biliardul?  Fără  aglomerația  din  magazine,  fără  semafoare,  fără  îmbrânceli!


           

                                     Vă  spun  eu:  ar  fi  raiul  pe  pământ!

            Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017,  proba  sponsorizată  de  gazda  SuperGalei!