marți, 22 decembrie 2015

DARIUS

Darius  are  patru  ani.  E  blond,  știrb  în  partea  de  sus,  ochii  albaștri  și  se  deplasează  cu  viteză  supersonică,  la  nivelul  distanței  dintre  dormitor  și  sufragerie.  Ce  împrăștie  el  în  treizeci  de  minute,  eu  adun  în  toată  săptămâna  pe  care  o  am  la  dispoziție  până  la  noua  lui  vizită.  Mai  puțin  populația  de  mingiuțe  colorate  de  cauciuc,  care  se  odihnesc  sub  colțar, fericite  că  au  scăpat  de  coada  de  mătură  mânuită  furibund  de   moriștile  ce-i  țin  loc  de  mâini.
                        Pentru  el,  eu  sunt  Cani.  Scurt.  Nu  tu  buna,  nici  bunica,  nici  mamaie.  Cani.  Și  sunt  rea.  Nu  mă  iubește  deloc,  dar  deloc,  pentru  că  sunt  de  părere  că  pietricele  mele  Zen  au  un  loc  bine  stabilit,  în  tăviță  și  nu  îngropate  la  rădăcina  ficusului,  de  unde  abia  le-am  recuperat  săptămâna  trecută,  pentru  că  părerea  mea  este  că  mașinuțele  circulă  mai  bine  pe  covor,  sau  măcar  pe  gresie  și  nu  în  sus  și  în  jos  pe  ușa  de  la  dulap,  pe  marginea  bibliotecii  sau  pe  geamul  de  la  balcon.  Sau  pentru  că  nu  știu  să  pornesc  Mario  albastru  în  același  timp  și  pe  același  monitor  cu  mașinile  de  pompier  cu  sirenele  urlând,  pe  youtube. Așa  că,  atunci  când  vine  maică-sa  să-l  ia  acasă,  fuge  desculț  pe  scară  ca  să  nu-mi  dea  un  pupic  de  la  revedere  pentru  că  m-ai  seltat  ieri,  în  mașină,  să-mi  dau  jos  picioalele  de  pe  scaunul  lui  bunu  și  nu  m-ai  lăsat  să  mă  dezblac  când  mi-ela   flig. 
            Duminica  trecută  a  colorat  cu  carioca  verde  dantela  de  la  fața  mea  de  masă  preferată.    Și  mă  strigă  tata,  aflat  în  vizită  și  el:
-          Doamne,  Cami,  să   vii  să   vezi  ce   bucurie  ți-a  făcut  nepotul!
De  la  nivelul  genunchilor  mei,  se  aude  un  glăscior  nevinovat:
-          Nu-i  lăspunde,  Cani,  nu-l  băga  în  seamă.  Nu-i  flumos  să  pâlăști,  asa  mi-a  zis  mă-ta.
Frecând  de  zor  fața  de  masă  și  rugându-mă  la  Dumnezeu  să-și  recapete  culoarea  inițială,  mă  trezesc  vorbind  cu  Darius,   cocoțat  pe  vasul  de  toaletă  ca  să  fie  ochi  și  urechi  la  chiuveta  plină  de  clăbuc:
-          Tare  rău  mai  ești,  copile.  Ce-o  să  faci  când  vei  fi  mai  mare?
-         Sofel  pe  masina  de  gunoi  cupalie.

Ați  ghicit  sper,  musai  mașina  de  gunoi  portocalie.

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

aștept instrucțiuni... pentru sarmale


                              Dacă  ar  fi  să  câștig  potul  cel  mare,  după  ce  aș  face  fericite  băncile  și  CAR-urile   intrate  în  sevraj  la  auzul   numelui  meu,  aș  investi  în  cercetare.  Da. Trebuie  să  existe  pe  undeva,  în  lumea  asta  mare,  o  echipă  de  cercetători  capabili  să  inventeze  o  mașină  de  împachetat  sarmale.  Să  pui  foaia  de  varză,  gogoloiul  de  carne  tocată  și  să  apeși  pe  buton.  Din  partea  cealaltă  să  se  ițească  sarmalele  dolofane,  toate  de  aceeași  formă  și  mărime,  aliniate  ca  soldații  la  paradă.
                        După  atâta  amar  de  ani  de  când  sunt  soție,  mamă  și  bunică,  sarmalele  făcute  de  mine  sunt  absolute  delicioase:  nici  prea  acre,  nici  prea  dulci,  nici  prea  grase,  nici  prea  seci,  te  lingi  pe  degete   când  mănânci.  Cu  o  condiție:  să  închizi  ochii  și  să  deschizi  gura  în  același  timp,  astfel  încât  să  nu  apuci  să  le  vezi.  În  persoană  dacă  ar  veni  doamna  cu  coasa  și  mi-ar  spune  că  veșnicia  mea  depinde  de  arta  împachetării   nemiloaselor  ăstea  de  sarmale,  aș  muri  nevinovată  și  disperată,  încercând  să  le  dau  o  formă  și  o  mărime  rezonabile.
            Teorie  știu:  cum  se  pune  foaia  de  varză,  cum  se  aşază  umplutura,  cum  se  rulează.  Dar  practica  mă  omoară:  îmi  iese  limba  de-un  cot  încercând  să  acopăr  toate  găurile  ivite  Dumnezeu  ştie  de  unde,  să  bag  la  loc  carnea  care- mi  rânjeşte  hidos  pe  la  capete  şi  să  fac  marginile  să  stea  lipite,  nu  umflate  ca  rochiile  de  bal  cu  crinolinele  lor  rigide.  Din  patru  verze  mari,  oamenii  obişnuiţi  fac  sarmale  cât  pentru  un  botez.  Mie  îmi  ies  câteva  arătări  flecite  pe  fundul  oalei,  împănate  cu  cimbru  şi  foi  de  dafin,  aşa,  ca  să  fac  în  ciudă  curioşilor  care  au  avut  poasta  inspiraţie  să-mi  admire  oala  de  lut.  Păi,  nu  vă  spusei?  Am  şi  oală  de  lut  ars,  cu  toartă  meşteşugit  împletită,  ca  să-mi  iasă  sarmalele  bune  şi  aromate  când  le  scot  din  cuptor.  Simţurile  olfactive  ale  musafirilor  zic  bogdaproste,  pe  când  văzul,  săracul...

                      

                           Soacră- mea  este  femeie  cuminte,  nu  ne  deranjează  cu  vizite  inopinate,  dacă  o  chemi  la  masă,  vine,  dacă  nu,  să  fim  sănătoşi,  nu  comentează.  Într-o  toamnă,  însă,  mai  pe  la  începutul  căsniciei  mele,  s-a  nimerit  în  vizită  taman  când  eu  mă  luptam  aprig  cu  sarmalele.  Şi  a  stat  ea  şi  s-a  uitat,  a  fumat  o  ţigară  pe  balcon,  a  admirat  colecţia  mea  de  ceşti  de  ceramică  din  bucătărie  şi  eu  tot  nu  dovedisem  două  dintre  ele.  Şi-a  luat  biata  femeie  inima  în  dinţi  şi  m-a  dat  la  o  parte:  ne-apucă  Crăciunul,  mamă,  poate  mai  ai  şi  altă  treabă...  cred  că  de  atunci  i  se  trage  frecvenţa  vizitelor  pe  nepusă -  masă...
                        În  schimb  mama,  olteancă  din  naştere  şi  prin  vocabular  (  poate  nu  ştiţi,  dar  la  noi,  în  sat,  drăcuitul  de  la  lingură  la  orătăniile  din  ogradă  este  alint  la  superlativ),  spunea:  fire-a  dracu,  Evo,  că-i  dăduşi  fie-mii  toate  mâinile  stângi  pe  care  le  găsişi.
                        Şi  cum  zicala  cu  universul  spune  că  totul  se  compensează,  bărbatul  meu  a  învăţat  să  împacheteze  sarmale.  Eu  pregătesc  umplutura,  oala  şi  cuptorul  şi  apoi,  cu  evlavie,  iau  sarmalele  împachetate  de  el  şi  le  rânduiesc  frumos,  dar  frumos  de  tot  în  oală.  Se  cheamă  că  mâncăm,  normal  şi  tradiţional, sarmale,  nu ghici -  ghicitoarea  mea  ce-i  asta?!
                        Se-apropie  Crăciunul,  noroc  că  omul  meu  e  pensionar  şi  are  timp!

            

joi, 22 octombrie 2015

Vacanță dulce - acrișoară

                            Mă  uit  pe  fereastră  și  văd  un  umăr  de  munte.
                        Colorat  ca  alvița  de  la  bâlciurile  copilărie  mele,  petrecută  în  Oltenia  ghidușă  ca  bunica  mea  dinspre  mamă,  stă  să  se  prăvale  peste  noi,  muritorii  de  rând  de  la  poalele  lui,  așa  cum  se  prăvale  timpul  spre  sfârșitul  unui  an  greu,  născut,  trăit  și  pe  cale  să  se  termine  la  fel  de  buimac  și  nedumerit. 
                        E  toamnă,  strigă  pădurea  aurie  și  nici  vacanță  n-am  avut.  Cel  mai  rău  este  că  nici  nu  mi-am  dorit-o.  Pe  cât  de  tare  şi  deopotrivă  iubesc  marea  şi  muntele,  pe  atât   m-am  ascuns  în  casă,  în  liniştea  spartă  de  geamătul   mobilei  vechi şi  zbaterile  calde  ale  perdelei,  lângă  ficusul  care  a  obosit  să  o  tot  ia  de   la  capăt  şi  să-i  tot  dea  frunze  noi  pe  cioturi  bătrâne,  pansate  cu  miez  de  pâine  albă.  Aici,  departe  de  afară,  unde  oamenii  trăiesc  din  toate  puterile,  mi-am  amintit   de  o  vacanță,  dulce – acrișoară,   spălată  de  resentimente  și  regrete  odată  ce  praful  s-a  așternut  peste  ea.


                     

joi, 15 octombrie 2015

Calculatorul, bată-l vina!

Pe  vremea  în  care  Messenger  desena  destinul   progeniturilor  noastre,  aşa  cum  Facebook-ul  ne  porunceşte   acum,  nouă,  tuturor,  eu  eram  prinsă  până  peste  urechi  cu  o  lucrare  cu  un  termen  limită  expirat,  evident,   cu  o  lună  înainte  de  a  mă  apuca  de  ea.  Aşa  că  scriam  super  încrâncenată   şi  obosită   la  serviciu,  scriam  acasă,   scriam   în  vizite  la prieteni  şi  cunoştinţe,  scriam,  adică,   oriunde  găseam  un  calculator  disponibil  şi  conectat  la  internet.

Într-o  seară,  mă  strigă  fiu-meu:
-                      Vezi  că  plec  afară,  dacă  te  duci  la  calculator  să  nu-mi  închizi  mess-ul  că-mi  trimite  cineva  nişte  poze. 
Ok,  mi-am luat  bucuroasă  mapa  cu  materiale  şi  m-am aşternut  pe  treabă.  Şi  pe  când  tastam  eu  voiniceşte  şi   cu  îndârjire,  bing,    pe  monitor  se  deschide  fereastra  de  conversaţie:
-          sal  ce  fc?
Eu  sunt  o  persoană  foarte  politicoasă  şi  foarte  răbdătoare  de  fel,  dar  nu  prea  îmi  ardea  de  poveşti.  Am lăsat-o  în  bară  şi  mi-am  continuat  munca.
Bing,  bing!
-          ce  nb  nu  vb  cu  mine?  Angie  sunt  mno...
Nu  era  nicio  scăpare,  aşa  că  am  hotărât  să  iau  taurul  de  coarne:
-                      Scuze,  dar  nu  e  Vlad.  Sunt  mama  lui  şi  am  treabă  la  calculator.  O  să-i  spun  că  l-ai  căutat.
Pauză.  Şi  iar bing,  bing! 
-           iti  bati  joc  de  mn? nu  te  cred.  babele  nu  se  ştiu  la  calc.  nai  web?
Brusc,  mi  s-a  luminat  ziua.  Ce lucrare,  ce  termen  limită...  stai  numai  să  găsesc  cum  dau  drumul  la   camera  web  şi  vezi  tu  după-aia.  Pornesc   drăcia  aia  care arăta  figurile  în  reluare  şi  mă  poziţionez,  total  relaxată,  în  raza  ei  de  acţiune.
Linişte.  Şi  bing,  bing-ul  apare  într-un  final!
-           mda  aşa  e.  esti  măsa!  ceau!

Mai  e  nevoie  să  spun  că  întreg  semestrul,  colegii  de  serviciu  îmi  strecurau  te  ştii  la  calc,  babo,  ori  de  câte  ori  mă  vedeau  în  faţa  monitorului?  Nu  cred.


duminică, 6 septembrie 2015

Septembrie

Încă  n-au  început  să  cadă  frunzele.
Nu  mai  e  vară,  nici  toamnă  încă  nu  e  și,  oricum,   cui  îi  pasă  ce  scrie  în  calendar?
E  duminică  și  e  ziua  mea   ...  o  să  fiu  întrebată,  cu  siguranță  odată  și  odată  voi  fi  întrebată  ce  mă  definește,  ce-am  fost  și  ce  cred  că  ar  fi  trebuit  să  fiu,  până  acum,  la  patruzeci  și nouă  de  ani...  sunt  mulți?...  sunt  prea  puțini?...  cine  știe?!
Eu  sunt  ca  toamna: copilă  răsfățată  cu  de  toate,  femeie  adultă  melancolică  spre  depresie,  câteodată,  când  plouă  prea  greu  și  prea  lung  și  leneșă  ca  mâța  vărgată   a  tatei,   cu  ochi  de  smaralde,   care  nu  se  lasă,  nicicum  nu  se  lasă,  alungată  din  vârful  patului. 





De  ce- mi   place  toamna? 
Pentru  că  are  struguri  și  gutui,  pentru  că  se  joacă  de-a  pictatul  de-a  valma  și  peste  tot,  pentru  că  e  indecentă  și-i  place  să  dezbrace  copacii  ca  pe  bărbații  ăia  cu  pătrățele  din  paginile  revistelor  pentru  adulți,  pentru  că  face  felinare  din  dovleac  pentru  fetițe  și  băieți,  pentru  că  ea,  toamna,  miroase  cel  mai  bine:  a  copt,  a  gata,  a  roșu,  și  albastru,  și  a  galben,  și  a  verde,  pentru  că  le  are  pe  toate:  și  mare,  și  soare,  și  ploaie,  și  vânt  și,  mai  presus  de  toate,  toamna  are  amintiri  de  vară  și  promisiuni  de  sărbători  de  iarnă.
Toată  viața  mi-am  iubit  cu  disperare  soțul,  copiii,  părinții  și  pe  oricine  a  intrat  în  casa  mea  la  un  moment  dat,  chiar  dacă  s-a  lăsat  cu  bucăți  de  suflet  strivite  sub  călcâie  nepăsătoare.  Mi-am  împovărat  umerii  de  la  atâtea  încercări,  m-am  lăsat  încovoiată  ca  o  trestie  sub  viforul  zilelor  și  al  alegerilor,   nu  întotdeauna  inspirate.  Și  când  mă  aruncă  în  corzi,  amarnica  asta  de  viață,  mă  face  să  plâng  și  să-mi  pară  rău.
 În  zilele  bune,  însă,  zilele  cu  aromă  de  ceai  cu  lămâie  și  tort  cu cremă  de  șerbet,  așa  cum  ne  făcea  mama,  știu  că  am  făcut  ce  trebuie,  că  am  dormit  liniștită  și  am  visat   nopți  calde  cu  stele  și  îngeri  păzitori.  Și  mi-e  cumplit  de  dor  de  mama  și  de  copilăria  copiilor  mei,  vorba  prietenei  mele,  moldoveancă   și-nțeleaptă  și  necruțătoare:  mi-a  fost  bine  atunci  și  nici  măcar  nu  am  știut!
Afară,  pe  stradă,  lumea  trăiește  din  toate  puterile,  dar  mie  mi-e  liniște  aici,  în   zbaterile  calde  ale  perdelei,  lângă  ficusul  care –a  obosit  să  o  tot  ia  de  la  capăt  și  să-i  tot  dea  frunze  noi  pe  cioturi  bătrâne,  pansate  cu  miez  de  pâine  albă. 
E  duminică  și  e  ziua  mea!
E  ziua  mea  și  e  septembrie!
E  septembrie  și  nu  e  toamnă!  Încă !


vineri, 28 august 2015

Doar m-a avertizat că o să cadă, nu?

Stabilisem ca soțul meu să plece câteva zile la tata, la țară, să-l ajute la cules de prune și să-i repare gardul din spate, că sta să se dărâme încă de astă-toamnă. Peste bagajele lui trona, aseară, un tub negru. Cu o inscripție netradusă, scrisă cu litere mici. N-am întrebat, dar, fără să se întoarcă spre mine, l-am auzit spunând:
- E o soluție de lipit, mă duc la cimitir s-o pun la loc pe soacră-mea, să nu rămână crucea așa, zgâită și goală.
Doar m-a avertizat că o să cadă, nu?

joi, 7 mai 2015

O oră de religie

                             Întotdeauna  am  iubit  copiii.  Chiar  dacă  îți  storc  ultima  fărâmă  de  energie  cu  același  talent  nemăsurat  cu  care  îți  sparg  zâmbetul  în  milioane  de  cioburi  pe  care,  apoi,  tot  ei  le  adună  la  un  loc  cu  o  fluturare  mătăsoasă  de  gene,  cu  o  lacrimă  în  mărgeluțele  ochilor  sau  cu  o  îmbrățișare  subită  și  total  scoasă  din  context.
                           De  curând  am  asistat  la  o  oră  de  religie  ortodoxă  la  clasa  pregătitoare.
                        Când  am  intrat  în  clasă,  o  fetiță  plângea  pe  rândul  de  la  geam  și  un  băiețel  pe  rândul  de  la  perete.  Imposibil,  vă  spun  drept,  este  imposibil  să  statornicești  dreptatea  și  să  o  împarți.  Celălalt  a  început,  evident,  fiecare  este  nevinovat.  Și  tot  așa  de  evident  că  este  imposibil  să  reziști  scormonelii  din  priviri  și  buzelor  tremurânde   a  suspin  folosite  drept  ultimă  armă  de  apărare.
                        Cu  chiu  cu  vai  se   restabilește  liniștea.
-                     Și  rugăciunea  noastră  de  început ?  doamna  de  religie  ridică  mirată  o  sprânceană.
Douăzeci  de  suflete  se  întorc  spre  răsărit,  mânuțele  se  împreunează  și,  brusc,  nu  se  mai  aude  decât  un  singur  glas:
Înger,  îngerașul  meu
Roagă-te  la  Dumnezeu 
Pentru  suflețelul  meu.
degețelele  se  împletesc  în  dreptul  inimii  ca  să  se  știe  clar  unde  este  sufletul
Eu  sunt  mic
și  mâna  dreaptă  măsoară  ceva  la  nivelul  genunchiului
Tu  fă-mă  mare
brațele  înălțate  deasupra  capului  imaginau  uriași  cu  suflete  calde  și  voce  solemnă,  de  biserică  domnească  și  minuni  divine
Eu  sunt  slab
palmele  aproape  lipite  modelau,  parcă,  o  scândurică  moleșită  de  dinții  necruțători  ai  firezului
Tu  fă-mă  tare
piciorul  drept  în  față  și  mușchii  brațelor  încordați  în  clasica  poză  a  culturiștilor  în  concurs
În  tot  locul  mă-nsoțește
cercul  neterminat  desenat  în  față  cuprinde  universul  și  mai  rămâne  și  loc
Și  de  rele  mă  păzește
și  brațele  se  adună  în  leagăn  pentru  puiul  de  om  care  este  acum  și  pentru  cel  care  va  fi  să  vie
Amin!
semnul  crucii  se  decupează  larg,  cu  degetele  floare  de  crin.
Și  liniște.  Fără  impunere,  fără  încruntări,  fără  supărări.  S-au  adunat unul  lângă  altul  și  s-au  simțit  ocrotiți.  Au  ascultat,  au  răspuns  și  au  zâmbit.  Și  odată  cu  ei,  lumea  întreagă.
La  sfârșitul  orei,  fetița  de  la  început  zice:
-           Doamna,  mă  doare  burtica  și  mi  s-a  și  învinețit!
Am  înțepenit  toți,  noi,  adulții.  Vânătaia  de  la  burtică  nu  poate  să  aducă  nimic  bun.
-           Hai  să  vedem,  reușește  să  respire  doamna.
-           Vedeți,  suspină  fetița  ridicând  degetul  arătător  de  la  mâna  stângă. 
                                Azi-dimineață  nu  avem  pata  asta  vânătă.
                        Întotdeauna  am  iubit  copiii.  Atât  de  mult  că  am  greșit  constant  în  îndrumare,  dar  niciodată  în  ocrotire.


                        

marți, 24 februarie 2015

Scrisoare de Dragobete. Mie.



De  Dragobetele  ăsta  vreau  să-mi  scriu  o  scrisoare.  Mie. 
Aşa,  ca  pe  vremuri,  să-mi  aducă  poştaşul  un  plic  albastru  ca  o  dimineaţă,  cu  numele  destinatarului  scris  cu  litere  urâte  de  mână  şi  cu  un  stilou  care  scapă  din  când  în  când  câte  o  pată  mică  de  cerneală,  la  sfârşitul  rândului.
                        Pe  cuvânt  că  n-am  înnebunit.
  În  clasa  a  XI-a  am  stat  la  internat.  Dintre  toate  amintirile  de  atunci  şi  Dumnezeu  mi-e  martor  că  am  de toate  felurile,  mărimile  şi  culorile,  cea  mai  dragă  se  leagă  de  sosirea  corespondenţei.  Din  geanta  sa  uriaşă  de  te  mirai  că  mai  are  amândoi  umerii  la  acelaşi  nivel,  poştaşul de  cartier  scotea,  cu  mişcări  desprinse  parcă  dintr-un  episod  de  teleenciclopedie  cu  încetinitorul  în  prim - plan,  un  teanc  de  scrisori  şi  le  aşeza pe  colţul  mesei  acoperite  de  nelipsita  catifea  bleumarin  ( ţinea  o  veşnicie  la  mizerie),   din  holul  internatului.  Pleca  apoi  şi  zeu  rămânea elevul  de  serviciu  care,  pătruns  de importanţa  covârşitoare  a  momentului,   ne  striga  pe  fiecare,  cu  nume  şi  prenume  întreg,  exact  aşa  cum  apărea  în colţul  plicului  dătător  de  aritmii  şi  coşmaruri.  Îl  ţineai  între  palmele  tremurânde,  îl   strecurai  în  buzunar  sau  în  geantă  şi  amânai  cât  puteai  de  mult  deschiderea  lui.  Veştile  aduse  erau  mult  prea  importante  pentru  a  fi  citite  oriunde  şi  oricum  - bune  sau  rele,  musai  să  le  citeşti  întâi  singur,  cu  respiraţia  tăiată  de  la  atâta  emoţie.                
Împărtăşirea  lor  era  deja  alt  episod,  cu  personaje  şi  scenarii  în  premieră  şi  îndelung  premeditate.
De  Dragobetele  ăsta  vreau  să-mi  scriu  o  scrisoare.  Mie.  Care  să – mi  spună,  negru  pe  alb,  că  viaţa  te  pune  la  nesfârşit  în  aceleaşi  situaţii,  dar  le  îmbracă  în  haine  diferite  şi  că  eu,  călător  neatent  şi nepriceput,  traversez  exact  prin  aceleaşi  locuri  şi  fac exact  aceleaşi  greşeli,  iar  şi  iar,  fără  să  le  recunosc,  transformându-mă  într-un  patruped  muşcat  de  streche  ce  se  chinuie zadarnic  să-şi  prindă  coada  într-un  vârtej  ciudat  şi  inutil. 
Care  să-mi  bage  cu  forţa  în  tărtăcuţa  mea  atât  de  goală  pe  dinăuntru  pe  cât  de  completă  este  pe  dinafară  (  adică  patru  ochi,  două  urechi,  nas,  gură),  că  lecţiile de  viaţă  trebuie   învăţate,  fără  să  conteze  persoana  care  ţi  le  serveşte.  Sigur  este  o  persoană  care  a  fost  foarte  atentă  la  ce  nu  trebuie  făcut,  evident  că  în  viaţa  celorlalţi   şi  care  a  prins  repede  că  sfaturile  sunt  bune  doar  pentru  a  le  pasa  şi  tu  altor  suferinzi  de  boala  aia  cu  „grija  altora”.
O  scrisoare  care  să  mă  înveţe  că  prima  persoană  pe  care trebuie  să o iubesc  sunt  eu.  Şi  care  să  mă  înveţe  şi  cum  să  o  fac. Pentru  că  dacă  nu  te  iubeşti,  nu  ştii  nici  să-i  înveţi  pe  ceilalţi  să  o  facă.  Şi  se  pare  că  este  singurul  combustibil  de  care  este  nevoie  pentru  reuşita  de  zi  cu  zi.

P.S.  ( orice  scrisoare  care  se  respecta  avea  un  P.S.). 
De  Dragobetele  ăsta  vreau  să-mi  scriu  o  scrisoare  pe  care  să o  port  cu  mine  în  toate  vieţile  mele  viitoare.  Poate  până  la  cea  din  urmă,  socotită,  nu-i  aşa,  cea  desăvârşită,  voi  învăţa  şi  eu  câte  ceva.