duminică, 6 septembrie 2015

Septembrie

Încă  n-au  început  să  cadă  frunzele.
Nu  mai  e  vară,  nici  toamnă  încă  nu  e  și,  oricum,   cui  îi  pasă  ce  scrie  în  calendar?
E  duminică  și  e  ziua  mea   ...  o  să  fiu  întrebată,  cu  siguranță  odată  și  odată  voi  fi  întrebată  ce  mă  definește,  ce-am  fost  și  ce  cred  că  ar  fi  trebuit  să  fiu,  până  acum,  la  patruzeci  și nouă  de  ani...  sunt  mulți?...  sunt  prea  puțini?...  cine  știe?!
Eu  sunt  ca  toamna: copilă  răsfățată  cu  de  toate,  femeie  adultă  melancolică  spre  depresie,  câteodată,  când  plouă  prea  greu  și  prea  lung  și  leneșă  ca  mâța  vărgată   a  tatei,   cu  ochi  de  smaralde,   care  nu  se  lasă,  nicicum  nu  se  lasă,  alungată  din  vârful  patului. 





De  ce- mi   place  toamna? 
Pentru  că  are  struguri  și  gutui,  pentru  că  se  joacă  de-a  pictatul  de-a  valma  și  peste  tot,  pentru  că  e  indecentă  și-i  place  să  dezbrace  copacii  ca  pe  bărbații  ăia  cu  pătrățele  din  paginile  revistelor  pentru  adulți,  pentru  că  face  felinare  din  dovleac  pentru  fetițe  și  băieți,  pentru  că  ea,  toamna,  miroase  cel  mai  bine:  a  copt,  a  gata,  a  roșu,  și  albastru,  și  a  galben,  și  a  verde,  pentru  că  le  are  pe  toate:  și  mare,  și  soare,  și  ploaie,  și  vânt  și,  mai  presus  de  toate,  toamna  are  amintiri  de  vară  și  promisiuni  de  sărbători  de  iarnă.
Toată  viața  mi-am  iubit  cu  disperare  soțul,  copiii,  părinții  și  pe  oricine  a  intrat  în  casa  mea  la  un  moment  dat,  chiar  dacă  s-a  lăsat  cu  bucăți  de  suflet  strivite  sub  călcâie  nepăsătoare.  Mi-am  împovărat  umerii  de  la  atâtea  încercări,  m-am  lăsat  încovoiată  ca  o  trestie  sub  viforul  zilelor  și  al  alegerilor,   nu  întotdeauna  inspirate.  Și  când  mă  aruncă  în  corzi,  amarnica  asta  de  viață,  mă  face  să  plâng  și  să-mi  pară  rău.
 În  zilele  bune,  însă,  zilele  cu  aromă  de  ceai  cu  lămâie  și  tort  cu cremă  de  șerbet,  așa  cum  ne  făcea  mama,  știu  că  am  făcut  ce  trebuie,  că  am  dormit  liniștită  și  am  visat   nopți  calde  cu  stele  și  îngeri  păzitori.  Și  mi-e  cumplit  de  dor  de  mama  și  de  copilăria  copiilor  mei,  vorba  prietenei  mele,  moldoveancă   și-nțeleaptă  și  necruțătoare:  mi-a  fost  bine  atunci  și  nici  măcar  nu  am  știut!
Afară,  pe  stradă,  lumea  trăiește  din  toate  puterile,  dar  mie  mi-e  liniște  aici,  în   zbaterile  calde  ale  perdelei,  lângă  ficusul  care –a  obosit  să  o  tot  ia  de  la  capăt  și  să-i  tot  dea  frunze  noi  pe  cioturi  bătrâne,  pansate  cu  miez  de  pâine  albă. 
E  duminică  și  e  ziua  mea!
E  ziua  mea  și  e  septembrie!
E  septembrie  și  nu  e  toamnă!  Încă !


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu