Îmi este atât de dor, că-mi vine să mușc din pădurea de la colțul ferestrei din sufragerie, să dau cu pumnii și să strig a pustiu ...
Doar florile aduse de tata, cu trenul, din Oltenia fierbinte ca jalea mea după mama, mă mai ostoiesc.
Bujori, lămâiță și primii trandafiri ...
Sunt flori de la țară, prăfuite și pârguite simplu, cu fire de buruieni rătăcite printre ele că, de, tata e bătrân și nu le mai vede pe toate, sau nu se mai poate apleca chiar după fiecare ...
Sunt flori de grădiniță din fața casei, vecine cu zorelele și regina - nopții, cu roșul nerușinat al căpșunilor și cu puiul galben-păpădie strecurat hoțește printre ochiurile de sârmă ale gardului. Dincolo, cloșca piuie când și când, așteptând ca micuțul să se furișeze înapoi, sub aripa ei ocrotitoare.
Bujori, lămâiță, primii trandafiri ... unul s-a aplecat buimac peste marginea paharului. L-a toropit căldura din tren și drumul lung până la mine.
De cine mi-e dor mai tare și mai tare? De mama mi-e dor cu gândul și cu viața, cu grija de copiii și nepoții mei, cu amintiri din vremuri în care mă ținea de mână și mă învăța să cânt. Stai, ăsta a fost singurul lucru pe care nu l-am învățat de la ea!
Cu talentul nu te pui!
De omul meu mi-e dor cu mâinile, cu urechile, cu tălpile prea reci în așternutul singur, cu inima, cu gura, cu ochii, cu visele și cu vorbele de alint. Îl simt cum roșește la telefon când îi spun: mi-e dor de tine de mor! Nu zice nimic.
Nu știe ce să zică. Știe doar să fie viața mea pe pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu