Toamnă de-ai fi, iubita mea...

            Toamnă  de-ai  fi,  iubita  mea,

            ți-aș  săruta  aleile  pierdute  

            în  dorul  de  îndrăgostiții  de-astă-vară 

            și  ți-aș  topi  tot  galbenul  din  lume 

            să  ți-l  aștern  drept  pernă,  nu  povară.

            Toamnă  de – ai  fi,  iubita  mea,

            ți-aș  săruta   și  sânii  arămii 

            cu  frunze  dulci  drept  unică  năframă,

            ți-aș  netezi  șuvița  prea  rebelă 

           ca  să  o  prind,  după  ureche,  cu  o  perlă,

            ți-aș  mai  cânta,  încet,  romanțe  calde

            să-mi  potolesc  iubirea  ce  mă  arde  ...

            Toamnă   de-ai  fi,  frumoasă  doamnă!

foto  din  arhiva  personală

                        Împing  încet  tastatura  și  mă  ridic.  Am  amorțit  pe  scaunul  tare,  dar  dacă  îmi  iau  unul  mai  comod,  mă  apucă  somnul  și  nu  mai  termin  cartea.  La  naiba,  parcă  mare  lucru  am  scris  din  volumul  ăsta.  Perdeaua  a  rămas  agățată  într-un colț  și  pădurea  se  împrăștie  brusc  de  la  geam  încolo,  în  sus,  pe  pantă.  A  plouat  tare  aseară   și  picurii  de  apă   atârnă   încă,  cercei  de  diamant,  de   tufănelele  mov  din  grădiniță.

                   Mi-a  plăcut  întotdeauna  toamna.  Un  pahar  de  vin  negru  ca  păcatul,  un  trabuc  și  o  mâță  torcând  leneș  pe  papucii  mei,  asta-i  fericirea  adevărată,  restul  sunt  doar  căutări.

               Hmmm,  cum  ar  fi  să  nu  mai  bat  câmpii  cu  iubita  transformată-n  toamnă  și  să  răsucesc  un  pic  imaginea  de  ansamblu?

            Cum  ar  fi  să  vină  toamna,  da,  ea,  toamna  adevărată  la  mine,  să  se  nască  în  fața  mea  din  covorul  de  frunze  care  tremură  în  prag,  așa  cum  se  năștea,  odinioară,   Afrodita  din  spuma  mării?

             Cum  ar  fi  să  pășească  ușor,  cu  părul ca  perele  târzii,   pârguite  abia  după  ce  a  dat  bruma  peste  ele,  învălmășit  peste  goliciunea-i  perfectă  și  să  spună :

-           Bună  seara!??

Iar  eu,  tâmp,  mut,  fără  suflare,  să  închid  ușa  repede  și  să  mă  rog  la  Dumnezeu  să  nu  fie  nălucă,  să  nu  dispară  dacă  îndrăznesc  să  o  privesc  de  aproape  și  să  dau  cu  bâta-n  baltă:

-           Ai  să  îngheți!

-         Nu  mi-e  teamă,  s-ar  alinta  ea,  pentru  că  vreau  să  mă  înveșmântezi  așa  cum  o  faci  în  poemele  tale,  să  mă  acoperi  cu  gândul  tău  și  să  mă  învelești  așa  cum  știi  doar  tu,  ca  somnul  să-mi  fie  odihnă  regească  și  împlinire  desăvârșită.

Ai  milă,  soartă,  de  mine,  biet  muritor  cu  muza  lui  aievea  în  fața  ochilor!

-       Ți-aș  pune  doar  cămăși  cu  flori  și  bluze  diafane,  iar  fustele  doar  în  culori  aproape  de  pământ,  de  frunze,  de  poame  dulci  și  coapte  în  grădină  ...

                    

ANSWEAR - CAMASA

VERO MODA - BLUZA

                     

MEDICINE - FUSTA FUTURE PAST

SIMPLE - FUSTA

Botine  mici,  cu  diamante,  ți-aș  pune  în  picioare,  iar  eu,  cu  ghete de  bărbați  m-aș  încălța,  să  te  urmez  oriunde.

PEPE JEANS - BOTINE

De  frig  te-aș  apăra  învăluită  în  paltoane  de  damă  elegante,  paltoane  damă  pentru  iarnă,  cu  miros  de  gutui  pufoase  și  struguri  brumării.  Ți-aș  da  până  și  vechiul  meu  palton  mâncat  de  molii,  de-ai  vrea  umila  mea  ofrandă.  Și  apoi  ...

MEDICINE - PALTON NOCTURNE

MANGO - PALTON SOFI-S

.....................................................................................................................................

Mă  ridic  brusc,  speriată  de-a  binelea.

-      Iar  ai  adormit  cu  capul  pe  laptop  și,  uite,  ai  vărsat  și  cafeaua.  Bine  că  nu  s-a  spart  și  cana,  bombăne  mama,  în  timp  ce  șterge  cu  înverșunare  pata  maronie  de  pe  covor.

Mă  doare  gâtul,  mi-a  înțepenit  într-o  poziție  nefirească  și,  cu  toate  astea,  mă  umflă  râsul.  Ce  mai  seară,  auzi,  ce  mai  seară!  Să  mă  visez  eu  bărbat!  Și,  culmea,  să  mai  știe  și  de  ANSWEAR.ro,  dressingul  meu  secret!

                      Articol  scris  pentru  proba  cu  nr.  1,  SuperBlog  2017!

           

           

            

și dacă eu sunt copil al toamnei, cum să nu mă amestec?

           În  primăvară,  am  renunțat.
           Cu  părere  de  rău,  din  cauză  de  injecții  și  pastile.
           De  atunci,  tot  adun  cuvinte  și  întâmplări  și  le  așez  în  buzunare,  le  mai  scutur  din  când  în  când  și  aștept  să  le  scot  la  iveală.
           Începe  SuperBlog!
 
           Începe  competiția  care-ți  schimbă  culorile  calde  ale  toamnei  în  fulgere  și  trăsnete,  sau  ploile  mocnite  în  curcubeu,  după  cum  îți  arată  platforma  de  jurizare  și  bunăvoința  juriului.
           Începe  competiția  în  care  oameni  frumoși,  cu   mare  drag  de  slove,  se  întrec  în  măiestrie,  se  felicită  (  cu  zâmbet   sau  cu  scrâșnit  din  dinți,  după  caz),  cad,  se  ridică  și  o  iau  de  la  capăt.
         Începe  competiția  în  care  citești,  înțelegi,  scrii.  În  primul  rând  pentru  tine,  cu  pasiune  și  cu  generozitate.  Generozitatea  de  a  dărui  și  altora  din  preaplinul  tău  sufletesc.  Apoi,  cu  motivație:  să  știi  că  ești  printre  cei  buni,  să  cunoști  oameni  noi,  puncte  de  vedere,  să  afli despre  lucruri  și  produse  necunoscute  până  acum.  Sau  aproape.  Și,  nu,  nu   în  ultimul  rând,  pentru  premii.
         
           Nu  vreau  să  câștig  competiția.  Sincer!  Pentru  că  îmi  doresc  să  mai  pot  participa  și  la  primăvară,  și  la  toamnă,  și  la  ...  cât  se  va  putea!  Pentru  că  sunt  dependentă  de  spiritele  încinse  care  se  dezlănțuie  pe  grup,  de  hazul  de  necaz  cu  sclipiri  de  geniu,  de  supărările  pe  vecie  care  țin  până  la  următorul  deadline.  Și  de  nerăbdarea  vecină  cu  nebunia  adolescenței,  care  pune  stăpânire  completă  pe  tine  în  ziua  afișării  notelor.

           E  toamnă  iar  și  e  SuperBlog!
           și  dacă  eu  sunt  copil  al  toamnei,  cu  bucurii  colorate  arămiu  ca  frunzele  ei   și  cu  dureri   ostoite  de  brumă  și  de  seri  înfrigurate,  cum  să  nu  mă  amestec  printre  cuvintele  concursului  și  cum  să  nu  mă  rătăcesc  în  ele,  așa  cum  se  rătăcește  vara  în  toamnă,  albastrul  mării  în  ruginiul  florilor  și  seninul  cerului  în  dantela  gri  a  norilor?

         

         

La mulți ani, Mărie!

             Pe  mama  o  chema  Maria. 

            Pe  mine  m-a  chemat  cu  nume  de  alint,  auzit  prima  dată  de  la  o  fetiță  cârnă,  creață  și  sâsâită,  care  plângea  mereu  când  venea  seara:  De  ssse  vine?  că  nu  m-am  zucat  desștul  și  care-ți  privea  direct  în  suflet:  ssșelvuș,  eu  ssșunt  Tamelia!

             

Mi  se  părea  aiurea  când  o  striga  cineva  Mărie,  nu-mi  plăcea,  mă  supăram  și  le  spuneam  răspicat:  o  cheamă  Maria.   Aș  fi  vrut  să-i  trag  de  mânecă  și  să  le  spun  că  uite,  mama  mea  e  frumoasă,  că  are  păr  luuung,  negru  și  mătăsos,  că  știe  să  cânte  mai  frumos  decât  la  televizor,  că  are  ochi  la  spate  care  vede  tot  și  că,  ori  de  câte  făceam  câte  o  boacănă,  eu  sau  fratele  meu,  ea  știa.  

De  unde  naiba  știi  tu?  m-am  scăpat  odată,  supărată. Mi-a  spus  mie  inima,  răspundea  ea  și  dacă  mai  vorbești  urât,  când  vei  fi  mare,  inima  ta  nu  o  să-ți  spună  nimic.

Inima  ei  vorbăreață,  care  a  trădat-o  de  tânără  ..  prea  de  tânără.

Mama  credea  în  Dumnezeu,  în  iubire,  în  pământ  și  în  viață. 

Mama  spunea  că  nu  există  nimic  mai  greu  pe  lume  decât  să  ne  vadă  pe  noi,  copiii  ei  și  pe  bărbatul  ei,  asupriți.  Râdeam:  cine  să  ne  asuprească,  mamă? Ce,  mai  suntem  pe  vremea  boierilor  sau  a  turcilor?

-           Ehe,  ce  știi  tu,  Cami,  mamă  ...

Na,  că  acuma  știu  și  eu,  mamă! 

Când  mama  a  plecat,  am  vrut  să-i  omor  pe  toți  cei  care  au  rămas  în  urma  ei.  Să-i  împușc,  să-i  spânzur,  să  le  fac  vânt  de  pe  scările  din  fața  casei,  orice,  numai  să  vină  ea  înapoi.  Ajunsese  omul  meu,  bietul  de  el,  să  fie  mereu  cu  ochii-n  patru  după  mine,  să  mă  păzească  de  vreo  nefăcută. 

Pe  mama  o  chema  Maria  și  sunt  sigură  că  mi-ar  fi  tras  o  chelfăneală  de  poveste,  dacă  ar  fi  știut  ce  gândesc  atunci.

Pe  mama  o  chema  Maria. 

Și  pe  mine. 

Cele  două  prenume  ale  mele  sunt  ca  două  iubiri:  a  mamei  pentru  fetița  din  vecini  și  a  mea,  pentru  ea,  întâia  Marie  din  viața  mea.

Și  tocmai  despre  asta  este  sărbătoarea  Nașterii  Maicii  Domnului:  despre  iubire,  naștere  și  sacrificiu.  Despre  lacrimi  și  despre  grija  pentru  cei  dragi.  Despre  ocrotire,  zâmbet  și  speranță.  Și,  mai  presus  de  toate,  despre  iertare.

La  mulți  ani,  Mărie!

La  mulți  ani!