luni, 9 octombrie 2017

a fost odată ca niciodată ...

Draga  mea  prietenă,

            Poate  îți  va  părea  un  pic  cam  neobișnuit  că  am  ales  să-ți  scriu  o  scrisoare,  da,  o  scrisoare  adevărată,  pe  hârtia  asta  roz,  cu  linii  trasate  delicat  și  cu  floricele  stilizate  la  fiecare  capăt  de  rând,  ca  cele  pe  care  le  scriau  domnițele,  pe  vremuri,  vitejilor  cavaleri  plecați  la  luptă,  să  învingă  sau  să  moară,  cu  vălurile  lor  drept  talisman  și  dovadă  de  credință  și  iubire.
sursa foto

            Nu  te  speria,  nu,  nu  m-am  apucat  de  scris  romane  de  epocă.  Nu,  doar  mi-a  fost  dor  de  tine  și  de  zilele  în  care,  colege  de   cameră  la  internat  fiind,  așteptam  cu  nerăbdare  să  vină  poștașul  și  să  ne  aducă  scrisori  de  la  neconsolații  noștri  iubiți,  rămași  acasă,  în  suferință.  Bine,  am  aflat  pe  urmă  că  și  ei  consolau,  la  rândul  lor,  fetele  singure,  rămase  în  așteptarea  feților -  frumoși  plecați,  ca  și  noi,  la  studii  înalte  prin  alte  orașe,  dar  asta  face  parte  dintr-o  altă  poveste.

            Povestea  pe  care  vreau  să  ți-o  spun,  însă,  este  perfect  adevărată.  Și  începe  așa  cum  încep  toate  poveștile,  cu  a  fost  odată  ...  are  și  dragoste,  și  acțiune,  și  happy – end,  că  altfel  cine  ți-ar  mai  spune-o,  nu  crezi?
            A  fost  odată  ca  niciodată,  o  fată  frumoasă.  Cu  păr  de  noapte  înstelată,  cu  ochi  de  mare  răvășită  de  furtuni,  cu  mijlocel  de  nimfă  zglobie,  alergând  desculță  în  miez  de  noapte  și  de  pădure.  Și  în  hoinărelile  ei,  a  joacă  și  alint,  i-a  ieșit  în  cale  o  cruce  de  voinic,  cu  păr  de  castană  coaptă,  cu  ochi  de  mură  neagră  și  cu  palme  aspre  la  muncă,  dar  neîntrecute  la  dezmierdări. 
            Și  dragostea  lor  înflori  ocrotită  de  codru,  de  soare,  și  de  mare,  eterna  mare  - sfetnic  de  încredere  și  păstrătoare  neîntrecută  de  secrete.  Flăcăul  nu  mai  dormea,  nu  mai  mânca,  slăbea  văzând  cu  ochii,  așa  că  într-o  zi  își  luă  inima  în  dinți  și-i spuse  domniței:
-    Neîndurătoare  domniță,  mi-ai  luat  până  și  visele,  nu  mai  pot  trăi  fără  tine,  hai  să  ne-nsoțim,  să  fii  a  mea  în  fiecare  zi,  de  la  răsărit  până  la  apus,  și  în  fiecare  noapte,  de  când  răsar  stelele -  nebunele  și  până  închid  și  ele  ochii,  la  mijitul  zorilor.  Să  fii  a  mea  până  la  sfârșitul  lumii,  iar  într-o  altă  viață  de  va  mai  fi,  te-oi  căuta,  te-oi  găsi  și  te-oi  face  mireasa  mea,  iar  și  iar,  cât  o  fi  lumea -  lume  și  pământul – pământ. 
Iar  domnița,  mai  roșie  decât  boabele  de  zmeură  pe  care  le  dibuia  în  tainicul  lor  culcuș,  pe  vremea  când  mai  alerga  încă,  nimfă  nepăsătoare,  pe  poteci  neștiute  și  neumblate  de  picior  omenesc,  a  plecat  privirea-i  strălucitoare  și  a  spus  da.

Zvon  de  nuntă  mare,  cu  miri  frumoși  ca  diminețile  de  primăvară,  se  porni  în  tot  ținutul.  Și  cum   nunta  nu  se  face  fără  nuni  cu  stea  în  frunte,  ne-am  pomenit,  eu  și  omul  meu,  prieten  din  fragedă  pruncie  cu  flăcăul  robit  de  iubire,  cu  invitația  de  a  le  fi  părinți  de  suflet  la  sfânta  lor  cununie.
Din  zorele-nvolburate  și-a  croit  domnița  rochie  neasemuită,  din  fir  de  lună  i-au  țesut  babele  meștere  cămașă  mirelui,  iar  florile  de  câmp  s-au  strâns  în  buchete,  să-i  însoțească  în  drumul  lor  spre  altar.  Iar  eu,  eu  am  cerut  îngăduință  stelelor  și  ele,  binevoitoare,  mi-au  împrumutat  pulbere  de  aur,  s-o  tivesc  la  poalele  rochiei  mele,  din   pânză  albastră,  topită  la  soare  și  întărită  de  vânt.
sursa foto
 Numai  că  ...  din  tot  visul  și  din  toată  vraja  unei  povești  cu  nuntă,  cu  prințesă  și  prinț,  m-a  adus  cu  picioarele  pe  pământ  ...  un  coș.  Da,  un  coș.  Unul  rău  și  urât,  ca  un  blestem  al  unei  ursitoare,  foc  și  pară  de  supărare  că  a  fost  uitată  și  neinvitată  la  nuntă.  Răsărit  fix  pe  obrazul  meu  drept,  mai  jos  un  pic  de  ochi  și  periculos  de  aproape  de  nas.  Da,  un  coș urât  și  rău,  ca  de  adolescentă  pătimașă,  pe  obrazul  meu  de  femeie  matură  și  nedumerită.
Și  uite-așa,  cât  ai  pocni  din  degete,  fantezia  mea  s-a  topit  și  disperarea  mi-a  dus  gândul  la  tine,  draga  și  vechea  mea  prietenă,  tu,  cea  care,  în  anii  adolescenței  noastre  nebune,  m-ai  tot  cercetat  și  m-ai  tot  îmboldit  să-ți  spun  secretul  meu:  ce  produse  eficiente  folosesc,  de  reușesc  să  am  așa  o  piele  sănătoasă.  Și  uite-așa,   cât  ai  pocni  a  doua  oară  din  degete,  la  ceas  de  mare  răscruce,  de  sărbătoare  a  vieții  și  a  dragostei,  obrazul  meu  se  răzbună,  el  știe  de  ce  și  pentru  ce,  iar  eu,  nună  mândră  și  nerăbdătoare,  nu  voi  mai  fi  gata  de  selfie,  alături  de  tinerii  însurăței. 
Și  cine  să-mi  sară  în  ajutor,  cine  să  mă  scape  din  robia  grea  a  neputinței  decât  tu,  draga  mea  prietenă?  Mai  știi,  vorbeam  amândouă  la  telefon,  acum  vreo  câteva  săptămâni  și  erai  teribil  de  încântată  că  Farmec  relanseză  linia  de  produse  Gerovital  Stop  Acnee,  într-o  variantă  extinsă  și  modernizată,  cu  șase  produse  inovatoare  care  oferă  soluții  specifice  tenului  acneic.

Fericirea ...  trebuie  să  o  cauți,  să  lupți  pentru  ea,  să  te  agăți  de  fiecare  clipă  care-ți  aduce  senin  și  mulțumire  în  viață,  așa  că,  de  ce  nu?  Am  declarat  război  coșului  netrebnic  care  mi-a  întunecat  bucuria  și  m-am  pus  pe  treabă:  prima  dată  mi-am  curățat  toată  fața  cu gel  spumant  purifiantadiere  blândă  pentru  alinarea  suferinței  și  care  a  lăsat  în  urmă  un  ten  luminos,  fără  impurități.


Apoi,  cu  grijă,  delicat,  am  calmat  revolta  unui  ten  bolnav  cu  Crema  Ultra-Activăcare  ameliorează  leziunile  nedorite.  Iar  la  sfârșit,  ca  o  încununare  a  izbânzii  mele,  Crema  CC  Matifiantă  mi-a  uniformizat  imediat  culoarea  din  obraji.

Atât  de  departe  ești,  neprețuita  mea  prietenă,  și  totuși,  atât  de  aproape!  Vezi,  ai  fost  lângă  mine  la  greu,  chiar  dacă  la  nunta  de  poveste  de  care-ți  tot  pomenesc,  ai  lipsit.        
Și,  nu-i  așa  că  o  asemenea  poveste  avea  nevoie  de  filele  astea  roz,  cu  linii  trasate  delicat,  și  cu  floricele  stilizate  la  fiecare  capăt  de  rând,  ca  cele  pe  care  scriau  domnițele,  pe  vremuri?
Te  îmbrățișez  cu  dor,
mereu  prietena  ta,
sursa foto



            









Articol  scris  pentru  proba  sponsorizată  de  Farmec,  la  SuperBlog  2017!