vineri, 6 octombrie 2017

Pe-un colț de rai, pe-o gură de ... mă rog, cam așa ceva!

             Se  împlinesc,  iacătă,  patru  luni  de  când  renovez  apartamentul. 
După  ce  am  beneficiat  din  plin  de  avantajele  acestei  operațiuni:  o  inundație  epocală  în  baia  de-abia  terminată,  o  căzătură  de  proporții,  cu  mers  târâș  pe  toată  lungimea  holului  și  cu  capul înșurubat   printre  scândurile  patului,  sau  lucruri  cumpărate  de  două  ori,  că  primele  nu  erau  conforme,  o  jumătate  din  apartamentul  meu  arată  cam  așa:

foto  din  arhiva  personală
            
             În  așteptarea  zilelor  cu  soare,  care  îmi  vor  aduce  ... nu,  nu  finalizarea  lucrărilor,  nu  vă  repeziți ... ci  răbdarea  necesară  așteptării,  am  început  să  croiesc  planuri  pentru  viitor.  Bine,  primul  punct  de  pe  listă  este  ocupat  cu  planurile  cumplite  de  răzbunare asupra  fiecărui  lucru,  însuflețit  sau  nu,  care  ar  îndrăzni  să  mi  se  mai  opună,  de  acum  și  până  în  vecii  veci ...,  pardon,  până  la  terminarea  renovării.

            La  ora  actuală,  casa  ideală,  pentru  mine,  ar  fi  una  care  s-ar  scutura  o  dată,  ușor,  ca  dintr-o  adiere  blândă  de  zefir,  și  tot  molozul,  praful,  toată  mizeria  să  dispară,  iar  mobila  să  se  așeze  cuminte  la  locul  ei,  dacă  se  poate  și  înnoită,  pe  alocuri. Dar  cum  toate  astea  țin  de  tărâmul  utopiei,  îmi  adun  toate  gândurile  și  ideile  fanteziste  de  pe  coclauri  și  încerc  să  revin  pe  o  orbită  din  imediata  apropiere  a  realității.

            Adevărul – adevărat  este  că  această  renovare  era  mai  mult  decât  necesară.  Au  trecut  mult  prea  mulți  ani  de  la  ultima.  Copiii  mei  sunt  mari,  aproape  fiecare  dintre  ei  cu  viața  și  familia  lui,  iar  noi,  bătrânii,  ne  dorim  o  casă  cu  picioarele  pe  pământ,  cu  o  palmă  de  grădină,  cu  flori,  cu  meri  și  pruni,  cu  gutui  și  cu  gard  de  merișor  sălbatic.  Renovăm  apartamentul  anul  ăsta  și,  anul  viitor,  ne  construim  mult  dorita  casă  de  la  țară.

            Născuți  și  crescuți  la  oraș,  habar  n-avem  de  ceea  ce  însemnă  plantare,  îngrijire  și  recoltare,  ce  să  mai  vorbim  de  hrana  orătăniilor  și  a  patrupedelor  pe  care  ni  le  dorim  pe  lângă  noi.  Ba  nu,  mint,  știm  să  grijim  un  cățel  și  o  mâță,  că  de-aștia  am  mai  avut  și  la  bloc.  Pe  motan  l-a  smuls  băiatul  meu  din  gura  unui  dulău  maidanez  și,  după  ce  l-am  doftorit  și  l-am  vindecat,  l-am  lăsat o  seară  singur  în  fața  blocului.  A  fost  de  ajuns:  a  fugit  imediat  cu  o  mâță  cu   ochi  galbeni,  coadă  neagră,  și  trei  puiuți  agățați  de  ea.  Dar  experiența  ne  va  fi  de  folos.
            A  avut  grijă  viața,  draga  de  ea,  să  ne  dea  de  toate:  și  bune,  și  mai  puțin  bune,  și  rele  de-a  binelea.  Dar  am  învățat  un  lucru:  nu  ai  nevoie  de  multe  pentru  a  fi  fericit.  De  fapt,  fericirea  ține  mai  mult  de  locul  și  de  persoana  cu  care  te  afli  la  un  moment  dat,  decât  de  valorile  materiale  care  te  înconjoară. 
            În  nesfârșitele  sale  deplasări  prin  țară,  soțul  meu  a   semnat  un  contract  cu  un  client  care  era  extrem  de  agitat  că  nu  găsea  cumpărător  pentru  casa  bunicii  sale.  Aproape  dărăpănată,  fără  geamuri,  fără  gard,  așezată  cumva  pe  o  margine  de  deal,  singură  și  mai  sus  decât  restul  satului,  casa  și  curtea  constituiau  o  piedică  în  drumul  de  întoarcere  spre  domiciliul  său  din  țări  mai  calde.  Adevărat  chilipir,  încerca  el  să-mi  șteargă  expresia  stupefiată  de  pe  chip.  O  să  te  îndrăgostești  imediat  de  locul  ăla,  promitea  el,  cu  mâna  pe  inimă.  Pe  a  lui,  desigur,  că  a  mea  o  luase  la  goană,  încă  de  la  primele  lui  cuvinte.  Și,  totuși,  mare  dreptate  a  avut.
            
           Și  iacă  așa  trebuie  să  purcedem  noi  la  construirea  casei  ideale.  Având  în  vedere  cele  pătimite  cu  renovarea  descrisă  mai  sus,  am  hotărât  să  facem  lucrurile  ca  la  carte.
            Mai  întâi,  vrem  să  știm  pe  ce  s-au  dus  bănuții  noștri  albi  pentru  zile  negre,  care,  se  vede  treaba,  că  se  vor  sfârși  la  cucuieții  din  margine  de  deal.  Și,  dacă  tot  nu  am  ce  face  până  nu  eliberează  meșterii  căile  de  acces  în  apartament,  am  căutat  și  am  aflat  de  existența  și  activitatea  de  evaluator  ANEVAR.   Odată  terminată  evaluarea,  vom  avea  nevoie  de  un  proiect  de  casă.  Dacă  în  ceea  ce  privește  apartamentul  de  la  bloc,  nu  am  avut  prea multe  opțiuni  legate  de  mărimea  camerelor,  amplasamentul  lor  sau  orientarea,  acum  voi  avea  mână  liberă  pentru  a-mi  îndeplini  toate  visele.

            Nu  sunt  pretențioasă.  Sau  nu  mai  sunt  pretențioasă.  Mai  mult  decât  orice,  îmi  doresc  liniște.  Și  flori.  Puține  camere,  pentru  că  noi  doi  încăpem  foarte  bine  într-una  cât  un  polonic.  Una -  două  în  plus,  pentru  vizitele  copiilor  și  nepoților,  atât.  Dar  ferestrele  să  fie  orientate  spre  soare  și  să  fie  mari,  să  cuprindă  toată  căldura  și  lumina  dăruită  de  generosul  nostru  astru.

foto  din  arhiva  personală

            Fără  etaj,  o  casă  mai  mult  orizontală  decât  verticală,  pentru  că  toată  viața  am  locuit  la  etajul  patru.  Compartimentarea,  însă,  va  trebui  să  fie  fluidă,  să-mi  dea  posibilitatea  să  schimb  destinația  încăperilor  rapid,  fără  costuri  prea  mari. 


            V-am  spus  că  terenul  se  află  undeva,  pe-un  colț  de  rai,  pe-o  gură  de  ...  mă  rog,  cam  așa  ceva?  Nu-i  nici  aproape  oraș,  dar  nici  foarte  departe.  Asta  înseamnă  că  beneficiile  unui  trai  urban  se  pot  transfera  și  aici:  centrală  termică,  dar  pe  lemne,  că  la  o  azvârlitură  de  băț,  cade  pădurea  pe  noi,  apă  curentă,  că  există  un  izvor  la  nici  cinci  metri  adâncime  în  curte  și ...  pam, pam,  cireașa  de  pe  tort,  cablu  tv  și  internet.  În  plus, la  oraș,  deși  stau  la  etajul  patru,  n-am  avut  niciodată  și  nici  nu  voi  avea  o  asemenea  panoramă. 
            Dar  cel  mai  mult  și  mai  mult  îmi  place  ideea  de  grădiniță  în  fața  casei.  Cu  alee  mărginită  de  pietre  văruite  în  alb  în  fiecare  primăvară,  cu  tufe  de  liliac  în  toate  cele  patru  colțuri,  ronduri  de  cârciumărese  multicolore,  cu  trandafiri  cățărători  la  fereastră  și  cu  regina  nopții  agățată  de  poartă.  Și  pitici.  Nu  râdeți,  pitici  de  gips,  colorați  țipător,  fiecare  dintre  ei  așezat  lângă  o  lampă  solară.  Și  poate  să  fie  vara  cât  de  fierbinte,  pentru  că-mi  voi  dura  un  chioșc  mic,  cu  acoperiș  de  țiglă  verde  și  pereți  din  zorele  învolburate.  Seara,  pe  răcoare,  am  să  fac  clătite  cu  dulceață  de  zmeură,  din  zmeura care  va  crește  lipită  de  peretele  din  spate  al  casei,  iar  omul  meu  o  să  încerce,  ca  de  nșpe  milioane  de  ori  până  acum,   să  mă  învețe  să  joc  table.
                        Așa  arată  fericirea.



            Și  ca  să  fiți  siguri  că  iau  totul  foarte  în  serios,  aflați  că  am  găsit  și  de  unde  să  mă  inspir,  pentru  că  la  AIA  Proiect  am  găsit,  pe  pagina  cu  proiecte  case,  cele  mai  frumoase  poze  cu  case  de  tot  felul,  pentru  toate  gusturile.


            No,  acum  mă  credeți  când  vă  spun  că  planurile  de  viitor  mă  mențin  în  deplinătatea  facultăților  mintale  acum,  când  tot  apartamentul  meu  ...  de  fapt,  care  apartament???

            Articol  scris  pentru  proba  cu  nr.  3,  SuperBlog  2017!