duminică, 22 octombrie 2017

te rog frumos, nu în geantă!

-                      Nuuu,  nuuu,  te  rog  frumos,  nu  în  geantă!   Na,  că  nu  m-aude!  Au,  au,  m-am  lovit,  fir-ar  să  fie  de  treabă!   Frate,  aș  fi  dat  orice  să  nu  mă  ia  și  pe  mine  în  oraș,  să  nu  mai  aterizez  iar  în  aglomerația  asta,  dar,  te  pui  cu  nebuna?!
Să  mă  prezint  întâi:  sunt  un  pix  roz-perlă,  care  scrie  fantastic  de subțire  și  de  frumos,  dacă  e  să  te  iei  după  spusele  ei,  mai  bine  n-aș  mai  fi  fost.  Mă  cară  peste  tot  și,  credeți-mă,  nu  este  o  experiență  prea  plăcută  să  călătorești  în  geanta  ei. Ce-i  drept,  geanta  este  super,  un  vis  pentru   orice  femeie,  moale  ca  o  îmbrățișare,  caldă  ca  briza  de  primăvară,  parfumată  ca  bujorii  de  munte  și  cu  un  mâner  șmecher  de  tot,  arcuit  a  dezmierdare.  Doar  e  de  la  Calvin  Klein  Jeans,  cumpărată  de  pe  Answear.ro  că,  mai  nou,  toată  ziua  stă  cu  ochii  mijiți  pe  site-ul  ăla.


Buuun,  acum  să  tragem  cu  ochiul,  să  vi-i  prezint  pe  cei  care,  vrând-nevrând,  împart  același  spațiu  cu  mine.  Primul,  portofelul,  că  de  la  el  am  cele  mai  multe  vântătăi.  Parcă  e  un  făcut,  ori  de  câte  ori  mă  zvârle  în  geantă,  aterizez  exact  pe  lângă  colțul  lui  și  gata  vânătaia.  Data  trecută  mi-a  curs  chiar  și  un  pic  de  pastă,  pentru  că  uitase  să  mă  închidă.  N-o  să  înțeleg  în  veci  de  ce  ține  morțiș  să  aibă  un  asemenea  portofel,  prea  mare  pentru  cei  câțiva  bănuți  care-i  zdrăngăne  prin  compartimente.  Că  niciodată,  dar  niciodată  nu  are  bani  cash  asupra  ei.  Asta  nu  înseamnă  că  are  prin  conturile  bancare,  nu,  în  niciun  caz.  La  cum  cheltuie  pe  toate  prostiile,  indiferent  dacă  îi  trebuie  sau  nu,  mă  mir  că  mai  are  pentru  coșul  zilnic.  În  fine,  portofelul  n-are  bani,  dar  are  chitanțe,  carduri,  buletin,  cărți  de  vizită,  bilețele,  o  cheiță  de  fermoar,  o  invitație  veche   de  trei  ani  la  un  vernisaj,  la  care,  apropo,  nu  a  mai  ajuns  pentru  că  nu  a  găsit-o  și  nu  și-a  mai  amintit  data și  ora,  în  ruptul   capului.


Baza  genții  este  susținută  de  o  umbrelă  albastră  cu  lalele.  Pe  asta  nu  o  poți  mișca  mai  încolo  nici  cu  macaraua.  O  ține  în  husă,  o  desface  la  nevoie,  o  usucă,  o  pune  iar  în  husă  și  zdup,  în  geantă.  În  orice  geantă,  că  le  mai  schimbă  din  când  în  când,  să  nu  vă  faceți  griji.  Și  la  mare,  în  concediu,  a  luat-o  cu ea.  Bineînțeles  că  nu  a  plouat  deloc,  dar ...  mai  știi?! 
Urmează  agenda  roșie.  De  atâta  purtat,  nici  măcar  nu  mai  stă  închisă.  I  se  revarsă  coperta,  ca  fustele  alea  cu  crinolină,  de  nu  mai  puteau  bietele  demoazele  nici  să  se  așeze  pe  scaun.  Ei,  nici  noi  nu  prea  putem  să  stăm  din  cauza  ei.  Și  e  cu  bun  simț,  sărmana  agendă,  că  mereu  își  cere  scuze  și  încearcă  să  se  strângă  puțin,  dar  mai  rău  ne  încurcă.  E  plină  cu  adrese,  numere  de  telefon,  poze  de-ale  mamei  ei,  un  set  de  rezultate  de  la  ultimele  analize  medicale,  copie  după  buletinul  soțului  și  vreo  trei – patru  calendare  mici,  de  buzunar. 
Telefonul,  bineînțeles.  Toată  lumea  are  telefon,  de-aia  nu  se  justifică  agenda  cu  numere,  dar  ...  în  fine ...  fiecare  cu  păsărica  lui.  Zice  că  nu-i  plac  telefoanele  cu  touchscreen,  așa  că  umblă  cu  unul  mai  mic,  ce-i  drept,  ca  dimensiune,  dar  de  trei  ori  mai  greu  și  cu  o  husă  jerpelită,  care  se  deschide  în  cădere  liberă,  ca  o  parașută.  Normal,  cine  mai  fabrică  huse  pentru  cărămizi???

Urmează  cheile.  Toată  lumea  are  chei. Două-trei:  casă,  mașină,  birou.  Nuuuu,  nu  se  poate  așa:  tipa  asta  e  bibliotecară  la  două  școli:  o  cheie  la  o  bibliotecă,  una  la  cealaltă.  Ușa  de  la  apartament  are  două  încuietori:  una  sus  și  una  jos.  Cartelă  la  bloc,  cartelă  la  ușa  din  față  a  școlii.  Cheie  de  la  intrarea  din  față  la  o  școală,  cheie  de  la  intrarea  din  față  de  la  cea  de-a  doua  școală.  Cheie  de  la  magazia  de  manuale  (  prima  școală),  cheie de  la  magazia  de  manuale  ( a  doua  școală).  Bine  măcar  că  n-are  mașină. Toate  acestea,  atârnate  de  un  breloc,  ar  trebui  să  stea  într-un  singur  buzunăraș,  mic  și  nevinovat.  Săracul  de  el,  abia  se  mai  ține  de  căptușeală,  atârnă  și  el  ca  și  jumătate  din  chei,  aproape  intrat  în  depresie. 

Ghemuită  într-un  colț,  o  punguță  chic,  cu  fermoar  cu  cap  de  fetiță,  cu  medicamente.  Nu  se  lasă  găsită  cu  una-cu  două,  așa  că,  la  nevoie,  când  motorașul  ei  o  ia  mai  pe  arătură  și  are  nevoie  de  încetinitor,  scotocește  fără  pic  de  milă  printre  noi,  ne  amestecă  și  ne  frământă  până  când,  disperați,  împingem  punguța  cu  medicamente  în  față,  spre  încetarea  supliciului.  Și  al  ei,  și  al  nostru. 

Buuun,  ce  mai  avem?  Un  pachețel  cu  șervețele  nazale  parfumate,  unul  cu  șervețele  umede,  o  pereche  de  ciorapi  nou – nouță,  în  caz  de  accident  și,  slavă  Domnului,  se  întâmplă  destul  de  des,  o  sticlă  cu  apă  plată  și  nelipsitele  bomboane.  Da,  bomboane.  De  ciocolată,  normal. Plouă  cu  ele,   când  te  aștepți  mai  puțin  îți  cade  câte  una  în  cap.  Nu  apucă  să  se  termine  o  serie,  că  hop,  țop,  altele  la  rând.
Și,  de  parcă  astea  nu  ar  fi  fost  de  ajuns,  în  fiecare  săptămână  altă  carte.  Am  devenit  o  adevărată  enciclopedie  a  autorilor  care  îi  intră  și  îi  ies  din  geantă.  Citește  în  stația  de  autobuz,  în  te  miri  ce  sală  de  așteptare,  le  citește  copiilor  în  parc,  citește  pe  ... Doamne-iartă-mă ...  acolo  unde  și  împăratul  merge  singur. 

Săptămâna  trecută  a  vrut  drumeție  pe  munte.  Uraaaa,  am  scăpat,  m-am  gândit  eu.  Nu  m-am  gândit  bine.  A  luat  un  rucsac,  a  îndesat  în  el  pachețele  cu  mâncare,  haine,  ghete  și  la  urmă,  a  răsturnat  pur  și  simplu,  conținutul  genții  în  el.  Uite-așa,  cu  noi  toți  rostogolindu-ne  de-a  valma  și  ascunzând-ne  prin  cine  știe  ce  cotloane.  Bonus,  o  eșarfă  de  la  Medicine,  în  aceeași  nuanță  cu  rucsacul.


Noroc  că  rucsacul  e  rezistent,  săracul,  doar  vine  de  la  Gino  Rossi.


Vă  spun  eu,  e  dusă  rău  de  tot.  Face  cumpărături  pentru  o  săptămână  și  când  ajunge  casă,  se  plânge  de  greutatea  sacoșei,  care,  între  noi  fie  vorba,  cântărește  jumătate  din  greutatea  genții  pe  care  o  cară  zilnic. 
Eh,  asta  e!  Nu  mai  zic  nimic,  pentru  că  tocmai  am  auzit  că  vrea  să  noteze  o  adresă  și  un  număr  de  telefon  în  agendă.  Păzea,  că  iar  ne  caută!

Articol  scris  pentru  proba  cu  nr.  10,  SuperBlog  2017!





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu