Ultima dată
am fost la
Poiana Brașov, când
eram prin clasa
a şasea.
Era iarnă,
cu zăpadă multă,
cu ger de
sticleau pietrele pe
marginea drumului ca
felinarele și cu cei mai
frumoși brazi împodobiţi
cu stele de gheaţă, pe
care-i văzusem până
atunci. Dacia noastră urca
încet serpentinele ascuțite
spre Brașov, iar
eu și fratele
meu, cu nasurile
lipite de geamuri,
ne întreceam în
descifrarea formelor îmbrăcate
de norii lăptoşi.
Ţin minte
că hotelul avea
uşă cu senzori:
călcai pe covoraşul de la intrare şi se deschidea singură. Pe atunci,
prin anii 80,
asta era mare lucru,
nu multe hoteluri
dispuneau de asemenea
mecanism; nici măcar
litoralul nostru, celebru pe
acea vreme, nu
se putea lăuda
cu prea multe
hoteluri dotate cu
aşa ceva. Şi
tata a fost
nevoit să tot
" uite" lucruri în
maşină, ca să
ne dea nouă posibilitatea
să dăm o
fugă afară din
hotel, să le
aducem.
Pentru noi,
copiii, totul era
nou şi constituia
distracţia perfectă. Pentru
ei, adulţii, s-a
dovedit că nu
era de ajuns
uşa cu senzori. Hotelul
avea bar cu program
artistic, deschis între
orele 2200 - 200 şi
unde, evident, minorii
erau interzişi. Aşa
că mama şi
tata au încercat să
ne mituiască: uite, v-am
luat câte doi
papanaşi la pachet, două
sticle de Pepsi
(culmea luxului, că
doar în staţiuni
puteai cumpăra aşa
ceva), vă pregătim
baia şi patul şi
stăm cu voi până
adormiţi. Mergem şi noi la
bar, nu stăm
mult, dacă vă treziţi
între timp, mâncaţi
şi vă jucaţi
frumos, că venim repede.
Zis şi făcut.
Da, dar chestia
cu socotitul de
acasă...nu te prea
lasă. Ne-am trezit
noi după vreo două
ore. Singuri, în
cameră străină. La început, m-am
gândit doar să-l
sperii pe fratele
meu mai mic, care
stătea tacticos în
vârful patului şi
înghiţea papanaşi. Şi,
cum de imaginaţie
şi de lecturi
diverse şi de toate
soiurile nu am
dus lipsă niciodată,
m-am apucat să-i înşir
bazaconii despre cum
ne-au uitat pe
noi, amărâţii, părinţii în hotel
şi cum o să murim
de foame când s-or
termina papanaşii, pentru
că, nu-i aşa?,
nimeni nu ştie
că suntem singuri
acolo şi n-o să ne
găsească nimeni decât
când va fi
prea târziu: două
scheleturi atârnate la
geam, în speranţa
reîntoarcerii părinţilor denaturaţi.
Da, scheleturi. Nu-mi plăcea cuvântul schelete.
Nu suna bine. În fine,
aşa de bine
i-am zugrăvit situaţia
tragică în care ne
găseam, încât am
început să cred şi
eu, aşa că, la întoarcere, părinţii noştri
au găsit doi
copii plângând cu
sughiţuri, disperaţi şi
nenorociţi. Lipsiseră două
ore şi jumătate fix.
Ce-mi doresc de la un
concediu? Ce înseamnă concediu
ideal pentru mine?
Hm, nu-i
prea complicat. Confort,
intimitate, distracție. Ai
mei bărbaţi, trei la număr, vor
la munte. Iarna.
Toţi trei sunt
sportivi, le place
să schieze sau să se dea
cu bobul. Prima
alegere, firească aş spune, Poiana
Brașov.
Responsabil de rezervare,
eu sunt, aşa
că, după butonări
şi căutări, am
decis: cazare la Hotel Royal Poiana Brașov.
De ce Hotel Royal Poiana Brașov?
Amplasat
într-o zonă de vis, pe
care mi-am dorit de mult
timp să o revăd,
de data aceasta
cu ochi de
adult, aproape de
teleschi, oferă cadrul
natural şi facilităţile
de agrement preferate
ale băieţilor mei. Dacă
ei sunt fericiţi,
sunt şi eu.
Chiar dacă la
fericirea mea contribuie
în proporţie de ...% (
sic!), promisiunea unei
saune şi a
unei sieste pe malul
lacului Mioriţa, pentru
că, peste toate,
oferă și relaxare
la saună. Eu spun pas pârtiilor,
dar sauna ...
aici se schimbă
firul poveştii. Astă-vară, aflaţi
la un hotel
din alt capăt
al ţării, angajații aproape
că m-au scos cu
forţa din saună,
de teamă că
mi s-ar putea
face rău.
Ultimii ani
au fost incredibil
de zgomotoși, de
aglomerați, de solicitanți.
Am nevoie de
puțin răgaz, am
nevoie să simt
liniștea ca pe un balsam peste
crevasele lăsate în
mine de tumultul
acestora.
Acest
hotel din
Poiana Brașov
dă posibilitatea copiilor
mei să-și consume
energia, iar mie,
să o recuperez.
Cum ar fi
să stau pe
terasă, pe șezlong,
înfofolită ca un
eschimos și cu o
pătură pufoasă pe
picioare și să
privesc peste creștetul
munților, să dau
binețe soarelui la
răsărit sau să-i
urez noapte bună
la asfințit? Cum
ar fi să
stau la saună
atât cât vreau
eu și cât
pot și apoi,
cu un pahar de ceai
cu lămâie, să
le arăt băieților
ce înseamnă biliardul?
Fără aglomerația din
magazine, fără semafoare,
fără îmbrânceli!
Vă spun
eu: ar fi
raiul pe pământ!
Articol scris
pentru SuperBlog 2017,
proba sponsorizată de
gazda SuperGalei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu