luni, 27 noiembrie 2017

Care timp, iubito?

                Iubesc  toamna.  Nu-i  nici  cald,  ca  să  te  treacă  toate  apele  din  harta  hidrografică  a  lumii,  nu-i  nici  foarte  frig,  ca  să  ți  se  coloreze  nasul  ca  la  renii  lui  Moș  Crăciun. 
                Iubesc  toamna,  când  mirosul  de  castane  coapte  umple  dormitorul,  adică  acolo  unde,  întinsă  pe  burtă  în  mijlocul  patului,  îmi  clămpănesc  papucii  pufoși  în  picioarele  ridicate  în  unghi  drept,  în  timp  ce  butonez,  conștiincioasă,  toate  site-urile  de  modă  și  bijuterii.  Mai  ales  de  modă.  Și  de  bijuterii.  Oricum,  dacă  nu  mă  pot  hotărî,  le  iau  pe  amândouă.
                Ușa  de  la  intrare  sparge  liniștea  aducătoare  de  niscaiva  trimiteri  spre  coșul  de  cumpărături,  pe  care  mă  pregăteam  să  le  efectuez.  Oricine  a  intrat  pe  ușa  aia de  la  intrare,  tocmai  a  salvat  soldul  de  pe  cardul  soțului  meu.
-           Draga  mea,  știu  că  e  cam  din  scurt,  dar  am  nevoie  de  tine  imediat!  Vocea  soțului  meu  trăda  panica  prin  toate  inflexiunile.
-          Adică,  ce  vrei  să  spui?  reușesc  eu  să  mă  rostogolesc  într-o  rână  și  să-i  arunc  o  privire  dezaprobatoare  peste  ramele  ochelarilor.
-          Vreau  să  spun  că  arde!  Mergem  la  o  cină  de  afaceri,  cu  șeful  delegației  străine  și  cu  soția  acestuia.  Trebuie  să  semnez  un  contract  deosebit  de  important  pentru  firmă,  așa  că,   te  rog  frumos,  echipează-te  și  ieșim  pe  ușă  în  cinci  minute,  da?
-          În  care  viață,  iubitule?  Trebuia  să  mă  anunți  din  vreme,  măcar  săptămâna  trecută,  ca  să-mi  cumpăr  și  eu  ceva  de  îmbrăcat,  dacă  vrei  să  fac  o  impresie  decentă.  Așa  că,  pa,  nu  se  poate!
După  câteva  minute  de  consternare  totală,  vocea  soțului  meu  se  transformă,  subit,  în  torsul  unui  motănel  mai  blând  decât  cel  mai  alintat  patruped  din  lume: 
-           Iubi,  dacă  vii  cu  mine  și  mă  ajuți  să  obțin  contractul,  când  ne  întoarcem  acasă  îți  dau  cardul  meu,  unde  tocmai  mi-a  intrat  o  primă  substanțială.  Șeful  meu  s-a  gândit  că  am  nevoie  de  ea  pentru  consumația  din  această  seară.  Dar,  pentru  tine,  mă  descurc  eu  altfel.
-           Cinci  minute,  zici?  Gata,  iubi,  să  ții  pasul  cu  mine,  dacă  poți!
Doamne-ajută  că  la  cosmetică  și  la  coafor  am  fost  ieri.  Și,  în  timp  ce  apa  caldă  îmi  biciuiește  trupul,  mintea  mea  răstoarnă,  virtual,  toate  sertarele  și  rafturile  bietului  meu  dulap  cu  haine. 
Hmmm,  cină  de  afaceri  a  zis?  Păi,  nici  paiete,  dar  nici  halat  de  casă.  Mi-a  stat  inima  în  loc  timp  de  câteva  secunde,  jur,  amintindu-mi  de  noii  mei  pantaloni  gri,  pe  care  nu  am  avut  încă  ocazia  să-i  port.  Aproape  că  mă  obișnuiesc  cu  ideea  că  prima  lor  ieșire  în  lume  va  fi  în  seara  de  Crăciun,  dar,  uite  ocazia  perfectă.
Am  ce  am  eu  cu  combinația  gri -  roșu.  Pentru  fiecare  articol  de  îmbrăcăminte  gri,  am  ceva  roșu,  chiar  dacă  numai  o  eșarfă,  sau  o  broșă,  sau  ...  un  pămătuf,  orice.  Concluzia,  partea  de  jos  a  corpului  meu  este  aranjată.  Partea  de  sus?  Păi ...  degeaba  bântui  eu  pe  Answear.ro,  cu  ochii  ieșiți  din  orbite  după  bluze  de  damă?  Pantalonii  gri  nu  merg  decât  cu  bluza  roșie  de  la  Simple  și  cu  pantofii  gri,  cum  altfel?,  de  la  Gino  Rossi. 






Prosopul  îmi  lasă  urme  roșii  pe  piele  de  la  atâta  șters,  dar  nu-i  bai.  Un  puf  de  fond  de  ten,  unul  mic  de  tot  de  pudră,  o  dungă  de  creion,  gri,  un  punct  alb  la  colțul  ochiului,  un  strat  de  rimel  și  câteva  picături  de  parfum.  Rujul  mai  poate  aștepta,  măcar  până  mă  îmbrac.
Hopaaa  ...  în  drum  spre  dormitor,  m-a  pocnit.  Păi  nu  mi-am  luat  eu  și  o  pereche  de  pantofi  de  damă  roșii,  dar  roșii  ca  focul  ce  mă  arde  pe  mine,  în  interior,  atunci  când  văd  asemenea  minunății  în  magazine?  




Și  cum  să-i  las  acasă,  tocmai  pe  ei?  Și-atunci,  eu  cu  ce  mă  îmbrac?
-           Iubi,  eu  cu  ce ...
-          Iubi,  draga  mea  dragă,  eu  aș  merge  cu  tine  până  la  capătul  lumii  și  așa,  doar  în  prosop,  dar  nu  cred  că  soția  oaspetelui  nostru  va  fi  încântată  de  idee.  Și,  apropos,  au  trecut  cele  cinci  minute,  te  rog  frumos,  grăbește-te!
Pantalonii  au  intrat  singuri  pe  mine,  dar  bluza  ...  dacă  iau  pantofii  roșii  de  la  Gino  Rossi,  evident,  trebuie  să  iau  altă  bluză,  nu-i  așa?  Și  uite  cum,  pe  nedrept  uitata  mea  bluză  gri  de  la  Mango  își  face  intrarea,  triumfală,  în  scenă.


-           Tu  cu  ce  te-ai  îmbrăcat?  țip  eu  din  dulap.
-          Cu  haine,  vine,  prompt,  răspunsul
Smucesc  ușa,  înregistrez  costumul  gri  cu  cămașa  cu  o  idee  mai  închisă  la  culoare  și  cu,  eee,  am  uitat  că  și  el  are  o  pereche  de  pantofi  pentru  bărbați,  nou-nouță.
Bluza  roșie  reintră  în  scenă,  pantofii  roșii  zboară,  iar  cei  gri  triumfă.

Și,  în  timp  ce-mi  închid  poșeta  mea  Nobo  preferată,  după  ce,  în  prealabil  zvârlisem  în  ea  rujul  roșu  ca  boaba  de  zmeură  care-mi  colorează  buzele,  mă  întorc  spre  jumătatea  mea  și  zic:
-           Ai  văzut  că  m-am  încadrat  în  timp?
-          Da,  dragă,  răspunde  el  în  timp  ce  încuie  ușa  în  urma  noastră.


Nu  vă  mai  spun  că  seara  a  fost  un  succes  și  că  eu,  acum,  triumfătoare,  scutur  bine  de  tot  cardul  cu  prima  soțului  meu,  pe  care,  apropos,  mi  s-a  părut  doar,  sper  că  mi  s-a  părut  doar  că  l-am  auzit  mustăcind:  care  timp,  iubito,  că  mai  aveam  cinci  minute  și  se  închidea  restaurantul ...


Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!