Respira-m-ar binele să mă respire

         Astăzi  mi-a  venit  pachetul.  Intrată  deja  în  panică  absolută,   îl  așteptam  cu  sufletul  la  gură  de  două  săptămâni,  pentru  că  petrecerea  este  diseară,  iar  rochia  mea,  multvisata  mea  rochie  cu  paiete  roșii,   era  în  acel  pachet. 

            Am  desfăcut-o  cu  evlavie,  am  întins-o  pe  pat  și  am  fugit  la  baie,  să-mi  termin  dușul  și  întreg  ritualul  de  frumusețe,  pentru  a  fi  demnă  de  asemenea  minunăție. 

           

            Nuuuu,  nu  se  poate  ...  șoc  și  groază,  frate!  La  umeri  vine  perfect, decolteul  lasă  loc  fantasmelor,  se  mulează  excelent  peste  sâni,  coboară  drept  pe  talie  și  ...  atât.  E  prea  strâmtă  la  șolduri,  dacă  îndrăznesc  să  respir,  respira-m-ar  binele  să  mă  respire,  pocnesc  toate  cusăturile  și  risc  să  rămân,  la  propriu,  în  dosul  gol.

            Și  nici  măcar  nu  am  alternativă,  pentru  că  toate  speranțele  mele  de  divă  a  petrecerii  s-au  învârtit  în   jurul  acestei  rochii.

            O  arunc  furioasă  cât-colo  și  mă  așez  turcește  în  vârful  patului.  Îmi  vine  să  plâng,  dar  îmi  stric  machiajul  și  am  muncit  aproape  jumătate  de  oră  la  el.  Apuc  telecomanda  și  butonez  disperată  și  absentă,  încercând  să-mi  ordonez  gândurile  și  să  găsesc  o  scuză  cât  de  cât  credibilă,  ca  să  nu  mă  mai  duc. 

           

            Hopaaaa ...  ia  uite,  nene,  ce  înseamnă  oameni  dăștepți!  Ecranul  televizorului  mă  trage  de  mânecă:  uite,  fată,  rulează  un  clip  al  campaniei  TV  Answear,  special  conceput  pentru  amețiți  ca  tine,  care  lasă  lucrurile  pe  ultima  sută  de  metri  și  care  fac,  practic,  tichie  de  mărgăritar  din  ceea  ce  au  la  îndemână. 

          Mi  se  aprinde  și  mie,  într-un  sfârșit,  beculețul:  păi  nu  sunt  eu  celebră  în  întreaga  universitate  pentru  că  am  salvat  mireasa?  Nu  de  la  moarte,  stați  liniștiți,  doar  rochia  i-am  salvat-o,  ca  să  mai  poată  săraca  de  ea,  colega  mea  de  catedră,  să-și  vadă  mai  departe  de  nuntă.  Adică,  mai  pe  înțeles:  pe  când  juca  ea  mai  cu  spor,  o  calcă  partenerul,  din  prea  mult  foc  la  tălpi,  pe  volănașele  rochiei.  Juup,  juup,  rochia  se  desprinde  din  talie  și  mai-mai  să  cadă  de  tot  partea  de  jos,  expunând,  indecent,  părțile  intime  ale  miresei.  Am  luat-o  mai  mult  pe  sus,  eu  și  încă  o  colegă  și  ne-am  închis  în  baie.  Eșarfa  mea  albă,  cusută  cu  perluțe  gri,  de  care  eram  tare  mândă,  s-a  transformat  imediat  într-o  extensie,  sub  care  am  prins  volănașele  rebele,  strângându-le  bine  de  tot.  Noroc  că  mireasa  ne  pusese  la  toți  colegii  de  la  universitate,  trandafirași  albi  în  piept  și  astfel  am  putut  să  prindem  capetele  eșarfei.  Nici  când  s-a  dezbrăcat  de  rochie,  a  doua  zi,  nu  s-a  desfăcut  improvizația  noastră,  așa  că,  pentru  a-mi  recupera  eșarfa,  a  trebuit  să  rupem  de  tot  volanele  buclucașe. 

            Să  vedem  ce  mă  salvează  pe  mine,  acum:  partea  de  sus  a  rochiei  mele  este  ok,  problema  este  la  partea  de  jos.  Răstorn,  evident,  dulapul  cu  susul  în  jos,  doar  ca  să-mi  aduc  aminte  că  ceea  ce  caut  este   în  debara.  Dărâm  și  acolo  toate  rafturile,  dar,  de  data  aceasta,  cu  folos:  am  găsit  fusta  de  dantelă  neagră   a  mamei,  pe  care  o  purtase  la  nunta  fratelui  meu.  O  fustă  în  cloș,  din  dantelă  plină,  cu  dublură  de  saten.  Sfâșii  dublura,  desfac  cusătura  de  la  spate  și  obțin  un  dreptunghi  de  dantelă,  cu  capetele  rotunjite.  Rochia  mea  este  lungă,  roșie,  cusută  cu  paiete  la  decolteu  și  la  poale.  Înfășor  fusta  mamei  în  jurul  taliei  mele  de  două  ori,  pentru  că,  slavă  Domnului,  mama  are  aproape  două  măsuri  în  plus  față  de  mine,  iar  colțurile  rotunjite  le  strâng  în  formă  de  floare  și  le  prind  cu  broșa  mea  de  argint  -  un  fluture  cu  aripile  larg  desfăcute. 

            De-acum,  rochia  mea  are  două  straturi:  unul  roșu,  o  idee  mai  lung  și  unul  negru,  plutind  în  jurul  meu  ca  o  trenă  de  prințesă.  Și  cel  roșu,  dacă  vrea,  poate  pocni  din  toate  încheieturile,  că  n-o  să-mi  pese  nici  cât  negru  sub  unghie. 

              Îmi  iau  gentuța  preferată,  Versace  Jeans  de  la  Answear  și  îndes  în  ea  o  eșarfă  groasă,  cu  model  oriental,  oglinda  și  rujul.

              

  

                   Nu suport aglomerația și, oricât de reușită ar fi o petrecere, din când în când ies afară, pe o bancă și stau câteva minute în răcoarea nopții, sub cerul înstelat. Este un exercițiu extraordinar pentru  minte și tonus. Doar că, de obicei, noaptea, băncile sunt foarte reci. Și ude. Așa că eșarfa mea, frumos  împachetată, se transformă într-o pernuță care-mi asigură confortul necesar pentru a admira stelele și luna, departe, cât mai departe de o răceală zdravănă. 

          Sunt gata de plecare. A, ba nu. Am uitat de competiția challenge.answear.ro.
          Pentru că sunt cei mai buni și pentru că, prin ideile lor, m-au salvat de la un eșec răsnător, vă invit pe toți să ne înscriem.
          E foarte simplu: încarci în social media un clip sau o fotografie cu hashtagul #WeAreTheAnswear  și  astfel poți câștiga un Fiat 500 și vouchere Answear, inclusiv premii garantate – puncte  în valoare de 100 lei pe care le poți valorifica la cumpărături.
          Gata, v-am pupat! M-așteaptă muzica, și dansul, și mmmm, ceva buuun! 

               Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!