joi, 10 mai 2018

Da, am fost la Gala Spring SuperBlog 2018!


                  N-am  văzut  marea  de  douăzeci  de  ani.
                I-am  închis  amintirea  în  sertar  și  i-am  pus  eticheta  cu  ”poate ...  niciodată”.  Iubesc  întinderea  ei  liniștitoare,  chiar  și  în  vreme  de  furtună  cumplită.  Are  ea  un  mod  ciudat  de  a  se  tângui   atunci,   care  îți  aduce  și  frisoane,  și  tămăduire  în  același  timp.  O  vreme  m-a  durut  lipsa  ei,  dar,  apoi,  am  ales  doar  amintirile  frumoase,  ca  să-mi  țină  de  urât  în  verile  în  care  tânjeam  după  ea.
                Week-endul  trecut,  eticheta  cu  pricina  s-a  topit.  A  venit  un  val  dulce,  de  la  Marea  Neagră  și  a  luat-o  cu  el.
                Da,  am  fost  la  mare.  La  Gala  Spring  SuperBlog  2018.  Am  văzut-o,  am  auzit-o  și  am  mirosit-o  de  la  balconul  etajului  doi  al  hotelului  Aurora,  din  Mamaia.  Gazda  noastră  perfectă,  cei  care  ne-au  îmbiat  cu  o  cafea  aromată,  la  o  șuetă  lângă  piscina  albastră,  sau  pe  plaja  întinsă  până  hăt,  dincolo  de  linia  orizontului. 



             Da,  am  fost  la  mare.  La  Gala  Spring  SuperBlog  2018  și  am   văzut  oamenii  pe  care-i  cunosc  de  trei  ani  doar  prin   cuvintele  lor,   doar  prin   intermediul  bucuriilor  și  supărărilor  pricinuite  de  adrenalina  din  timpul  concursului.  Și  mi-am  făcut  prieteni  noi,  de  toate  vârstele  și  m-am  simțit  vie,  tânără,  puternică  și  gata  să  o  iau  de  la  capăt.  Aveam  nevoie  de  așa  ceva.


                Ce      spun  ... Gala  a  debutat  cu  o  degustare  de  vinuri.  Auzi ...  așa   ceva ...  eu,  care  am  nevoie  doar  de  un  degetar  plin  cu  vin  ca       aflu  imediat  în  postura  cetățeanului  turmentat   marcă  înregistrată  Caragiale,  eu,  zic,  am  rezistat  eroic  celor  cinci  vinuri  și  cu  șampania  șase,  pe  care  Ionuț  Făcăleț,  somelier  cu  experiență,  învățat  și  titrat  peste  poate,  cu  dragoste  și  respect  față  de  meserie,  ni    le-a  prezentat  impecabil.  Acu,  nu  zic    nu    luase  cu  amețeală  și  durere  de  cap  la  un  moment  dat,  dar  am  descoperit    am  și  buton  de  ignore,  undeva,  pe  la  baza  urechilor  și  care  funcționează  din  plin.  Așa  că,  voilá,  am  învățat    fac  cercuri  pe  pereții  paharului,  ca    determin  tăria  vinului,  am  descoperit  arome  nebănuite  cu  nasul  vârât  adânc  în  licoarea  limpede,  am  văzut  cum  se  taie  perfect  gâtul  sticlei  de  șampanie  cu  ditamai  sabia  de  samurai  și  am  aflat  de  ce  sticla  de  șampanie  are  gaură  în  ...  partea  de  jos,  evident,  nu    gândiți  la  cuvinte  urâte.  Iacă  de-aia  are,  ca    nu  se  spargă,  adică    echilibreze  presiunea  din  interior.



                Și,  după  ce  mi-a  trecut  mahmureala,  a  doua  zi,  am  purces  la  drum.  Întâi  cu  autobuzul  etajat  și  descoperit,  de-am  luat  în  plină  figură  tot  soarele  din  portul  Constanța,  martori  fiindu-mi nasul  jupuit  și  bărbia  mea  dublă,  bronzată  ca  la  carte,  care  m-au  însoțit  până  acasă.  



          Portul,  bricul  Mircea,  Cuibul  Reginei,  impresionantele  silozuri  construite  de  Saligny  după  model  american,  care  funcționează  și  în  zi  de  azi.  Bine,  doar  două  dintre  ele,  dar  de-ajuns  pentru  ca  băiatul  meu,  fascinat  de  ele,  să-mi  șoptească  la  ureche:  dacă  aveam  pălărie,  puteam    jur    sunt  un  gangster  din  anii  40,  care  trăiește  aici.

                Eeee,  dar  piesa  de  rezistență  abia  acum  își  face  apariția:  turul  pietonal  al  peninsulei.  Ghidul  nostru  -  fermecătoarea  Diana  Slav,  pe  care,  din  motive  nici  de  mine  știute,  am  strigat-o,  toată  ziua,  Alina.  Nici  nu  am  realizat  gafa,  până  când  același  copil  al  meu,  care  se  afla  pentru  prima  oară  la  mare  și  care-i  sorbea,  la  propriu,  fiecare  cuvânt,  m-a  întrebat,  după  ce  s-a  pozat  lângă  ea:  de  unde-ai   mai  scos-o  și  pe-asta  cu  Alina?   toată  lumea  îi  spune  Diana,  numai  tu  nu!


                  jur  cu  mâna  pe  inimă:  sunt  o  eroină.  Cine    știe,  știe  și  de  ce.  N-am  mai  mers  atâta  pe  jos,  de  când  eram  o  ființă  umană  de  dimensiuni  normale.  Bine,  recunosc,  am  făcut  cunoștință  îndeaproape  cu  fiecare  băncuță,  sau  piatră,  sau  treaptă,  sau  intrând  pe  care    puteam  așeza  să-mi  trag  sufletul,  dar  asta  este  o  altă  poveste. Dar  a  meritat  fiecare  pas.


       Adică ...  mergi  ca  omul  pe  stradă,  treci  pe  lângă  case,  blocuri,  clădiri  moderne  sau  nu  prea  și,  dintr-o  dată,  te  oprești  în  fața  unei  clădiri  prăfuite,  cu  geamuri  murdare  și  crăpate,  pe   lângă  care  ai  fi  trecut  fără  probleme  și  fără  mustrări  de  conștiință,  fără    o  bagi  în  seamă.  Și  Diana  începe  să-ți  povestească  despre  etajul  unu,  care  are  formă  de  nu  știu  ce  submarin,  despre  etajul  doi  care  este  aidoma  punții  căpitanului  de  cursă  lungă  și  clădirea  respectivă  se  transformă   brusc  în  fața  ta,  martor  uimit  al  unei  pagini  de  istorie  neștiută  până  atunci.  Și  merg  mai  departe,  chiar  dacă  este  prea  cald,  chiar  dacă  mi  s-au  făcut  bășici  în  talpă,  pentru    dincolo  de  colțul  străzii,  Diana  spune  povești  cu  marinari,  cu  greci,  cu  turci,  armeni,  cu  miros  de  halva  și  bragă,  îți  zugrăvește  un  tablou  cu  cel  mai  renumit  bordel,  îți  deschide  poarta  sinagogii  și  te  poartă  prin  splendoarea  atmosferei  și  incredibila  similitudine  dintre  ea  și  eroina  din  Pânza  de  păianjen  de  Cella  Serghi.  Mulțumim,  Diana  Slav  și  putere  maximă    ai  pentru  cât  mai  mulți  turiști  doritori  de  minunățiile  pe  care  le  cunoști  tu!
                                                                           
                





              E  lucru  știut    e  mai  ușor    scrii,  în  siguranța  casei  tale,  la  biroul  tău,  decât    vorbești  în  fața  mai  multor  oameni.  Nu  toți  se  nasc  oratori.  Și,  din  păcate,  n-am  avut  nicio  șansă    zicem  pas.   Niciunul  dintre  noi.  Pentru    Gala  Spring  SuperBlog  este,  în  primul  rând,  despre  a  ne  prezenta.  Despre  a  ne  cunoaște.  Despre  a  vorbi  unii  cu  ceilalți.  Așa  că,  sâmbătă  seara  ne-am  pomenit  luând  taurul  de  coarne  și  spunând  fiecare  dintre  noi  ceea  ce-i  trecea  prin  minte  în  momentul  respectiv.  Au  fost  și  discursuri  pregătite  din  timp  și  uitate  instantaneu  în  clipa  în  care  Claudia  Pătrașcu,  motorul  întregii  acțiuni,  a  întins  microfonul  spre  noi.  Și  mai  mare  dragul    vezi  oameni  în  toată   firea,  zglobii  ca  niște  scatii  până  atunci,  cum  se  fâstâcesc  și  cum  încearcă  din  răsputeri    scape  cât  mai  repede  de  acolo.  Fiecare  cu  diploma  și  cu  premiul  lui,  deși,  tot  fiecare  a  tânjit,  în  secret,  la  premiul  vecinului!



                Da,  am  fost  la  mare!  Am  fost  la  Gala  Spring  SuperBlog  2018,  la  Hotel  Aurora  din  Mamaia  și  mulțumesc  tuturor  celor  implicați  în  această  acțiune  pentru  profesionalismul  de  care  au  dat  dovadă.  M-am  bucurat  în  fiecare  moment  din  această  aventură  și  sunt  fericită    am  cunoscut  atâția  oameni  frumoși!