Mă uit
pe fereastră și
văd un umăr
de munte.
Colorat ca
alvița de la
bâlciurile copilărie mele,
petrecută în Oltenia
ghidușă ca bunica
mea dinspre mamă,
stă să se
prăvale peste noi,
muritorii de rând
de la poalele
lui, așa cum
se prăvale timpul
spre sfârșitul unui
an greu, născut,
trăit și pe
cale să se
termine la fel
de buimac și
nedumerit.
E toamnă,
strigă pădurea aurie
și nici vacanță
n-am avut. Cel mai
rău este că nici nu
mi-am dorit-o. Pe
cât de tare
şi deopotrivă iubesc
marea şi muntele,
pe atât m-am
ascuns în casă,
în liniştea spartă
de geamătul mobilei
vechi şi zbaterile calde
ale perdelei, lângă
ficusul care a
obosit să o tot ia
de la capăt
şi să-i tot
dea frunze noi pe cioturi
bătrâne, pansate cu
miez de pâine
albă. Aici, departe
de afară, unde
oamenii trăiesc din
toate puterile, mi-am
amintit de o
vacanță, dulce – acrișoară, spălată
de resentimente și
regrete odată ce
praful s-a așternut
peste ea.
