miercuri, 11 octombrie 2017

i-auzi, cântă buna ...

            Mama  mea  cânta.  Avea  o  adevărată  pasiune   pentru  muzica  populară  și  pentru  romanțe  și  le  cânta  cu  o  voce  plină,  clară  ca  lumina  dimineții,  caldă  și  învăluitoare  ca  o  pătură  pufoasă  pe  care  să  o  pui  pe  picioare,  la  gura  sobei,  în  serile  reci  de  iarnă.
            Cânta  când  gătea,  când  cocea  cei  mai  arătoși  și  mai  dulci  cozonaci  din  sat,  cânta  când  săpa  în  grădină,  când  tricota,  mai  era  un  pic  și  cânta  și  când  ațipea  pe  fotoliu,  cu  picioarele  întinse  în  față  și  capul  dat  pe  spate,  de  parcă  ar  fi  fost  o  păpușă  deșirată  de  un  copil  neastâmpărat.  Râdeam  mereu  de  ea,  și  eu  și  fratele  meu,  spunându-i  că  e  caraghioasă,  și  că  de  ce  nu  se  pune  în  pat,  ca  toți  oamenii  normali.  Nu  se  supăra.  Ce  știți  voi,  se  apăra  ea,  e  mai  dulce  somnul  așa,  pe  furate.  Păi,  și  de  unde-l  furi,  mamă?  ne  distram  noi  și  mai  tare.  De  la  alții, na!,  ne  spunea  ea  cu  năduf.

sursa foto

            Eu  am  moștenit  talentul  muzical  de  la  ...  tata.  Pe  când  eram  la  școală,  eu  și  fratele  meu  aveam  sarcini  gospodărești  precise:  el  ducea  gunoiul  și  dădea  cu  aspiratorul,  eu  spălam  vasele  și  întindeam  rufele  la  uscat.  Într-o  zi,  minunată  zi,  spălam  vasele  și  cântam.  Și  mă  pomenesc  cu  fratele  meu  că  îmi  zice:
-                       Te  rog  frumos,  nu  mai  cânta,  că  uite,  mi  s-a  făcut  părul  în  cap  ca  la  desenele  animate.  Spăl  eu  și  vasele  de-acum  înainte,  numai  să  nu  mai  cânți.

Un  cântec  anume  îi  plăcea  ei  în  mod  deosebit,  dar  pe  mine  mă  înfuria  peste  măsură.  O  bătrână  într-o  gară,  așa  se  numea,  cu  versuri  scrise  de  Ioana  Radu  și  interpretat,  mi  se  pare,  de  Ileana  Sărăroiu.  O  poveste  cu  happy-end,  despre  o  bătrânică rătăcită  în  gară  la  Târgoviște,  disperată  că  nu  o  așteaptă  băiatul  ei  cel  mic,  așa  cum  îi  promisese.  Iar  fata  pe  care  o  întrebase  despre  Târgoviște,  era  chiar  nora  ei,  care  venise  să  o  ia  acasă,  ”mamă  pentru  amândoi”!  Cu  tot  happy -  end-ul  lui,  cântecul  este  extrem  de  trist  și-mi  provoca,  de  fiecare  dată,  o  reacție  violentă.  Nu  mi-au  plăcut  niciodată  cântecele  sau  poeziile  despre  mamă  și  copii.  Iremediabil,  toate  sunt  triste,  toate  plâng,  colorate  în  cenuşiu  cu  tuşe  de  negru  pe  pleoape.  Noroc  cu  cele  în  limba  engleză  sau  în  orice  altă  limbă  pe  care  nu  o  înțeleg,  dar  pe  care  le  ascult  pentru  că  îmi  place  melodia  lor.

Eu  ascult  orice  fel  de  muzică.  Sau  aproape  orice  fel  de  muzică.  Dau  sonorul  cât  pot  de  tare,  doar  atât  cât  să  ne  mai  și  înțelegem  între  noi,  cât  de  cât,  și  treburile  zilnice  devin,  subit,  mult  mai  ușoare.  Evident,  băiatul   meu  cel  mare  ar  vrea  să  zguduie  pereții  când  ascultă  muzică  și, astfel, conflictu-i  gata.  Și-a  tot  păstrat  din  banii  de  buzunar,  vreo  câteva  luni  bune,  în  speranța  că  va  strânge  destul  pentru  a-și   cumpăra  un  sistem  audio  de  calitate,  care  să-i  ofere  cea  mai  bună  experiență  audio. 

Fiecare  cu  ce-l  doare,  zice  și  bine  zice,  un  proverb.  Mama  a  plecat  să  doarmă  un  pic  și,  de  data  asta,  nu  pe  fotoliu  și  fără  să  mai  cânte.  S-a  stins  la  București,  la  spital.  După  vreo  șase  luni,  am  avut  nevoie  să  mergem  după  niște  hârtii,  acolo,  la   București.  Băiatul  meu,  hop  și  el:  vin  și  eu  cu  tine,  să  mă  uit  după un  sistem  audio.


            Ete,  na,  de  sistemul  tău  audio  îmi  arde  mie.  Neapărat  de  la  București?  Păi,  da,  că  de  la  Edifier,  că  au  ăștia  boxe  pentru  volum  mare,  în  carcase  de  lemn,  care  reduc  rezonanța  acustică,  cu  cel  mai  tare  design,  cu  nu  știu  ce  bass  dedicat,  mă  rog,  de  până  și  copiii cu  deficiențe  de  auz  pot  percepe  sunetul.  Mai  ales  că  Edifier  are  și  un  program  care  îi  ajută  pe  aceștia  să  descopere  puterea  sunetului.

                     















                M-a  convins. 
            Odată  ajunși,  fiecare  dintre  noi  și-a  văzut  de  treabă  și  de  drum,  urmând  să  ne  întâlnim  în  Gara  de  Nord,  cam  cu  o  oră  înainte  de  plecarea  trenului.
            La  ora  stabilită,  ne-am  adunat  pe  o  bancă  -  eu, obosită  și  plânsă  din  cauza  periplului  prin  locuri  de  tristă  amintire  și  el,  surescitat,  la  propriu,  de  ceea  ce  văzuse  -  știi,  mami,  am  citit  despre  ele,  despre  eleganța  și  performanța  sistemelor  audio  de  la  firma  asta,  dar  nu  am  văzut  încă  niciunul  până  acum,  suuuper  sunt.  Lângă  noi,  un  tânăr  cu  un  laptop  deschis  pe  genunchi.  În  momentul  în  care  a  dat  drumul  sonorului,  încet,  cu  grijă,  ca  să  nu  fie  arestat  pentru  tulburarea  liniștii  publice,  s-a  auzit  clar,  distinct, dintr-un  videoclip  de  pe  youtube,  bineștiuta  melodie:

”O  bătrână,  într-o  gară
a-ntâlnit  o  fetișoară
măicuță  te-aș  întreba
  unde  e  Târgoviștea? ...”

În  urma  trenului  care  ne  ducea  acasă,  pe  un  peron,  rămăsese  un  tânăr  buimăcit  de   o  femeie  în  negru,  care  râdea  și  plângea  în  același  timp  și  de  un  băiat  care  râdea  în  hohote  și  arăta  cu  degetul  în  sus:  i-auzi,  cântă  buna ...

                             Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!