marți, 21 noiembrie 2017

Te rog frumos, hai să mai bei o cafea cu mine!

Dragă  mamă,

                        Aici,  jos,  pe  pământ,  nu  mai  e  toamnă.  Nici  iarnă  încă  nu-i,  că  mai  foșnește  încă  a  ruginiu  pădurea  în  Valomir,  chiar  dacă  rare  îi  sunt  lăutele  rămase  pe  crengile  zgribulite.

Valomir - din  arhiva  personală

            În  casă  e  cald  și,  uite,  ți-am  dus  fotoliul  la  fereastră,  să  poți  cuprinde  toată splendoarea  umărului  de  munte  pe  care  îl  poți  vedea  de  la  etajul  patru.  Stăteai  cu  cotul  pe  calorifer  până  simțeai  că  iei  foc  și  râdeai,  mamă,  râdeai  încântată  ca  un  copil.  Mereu  ți-a  plăcut  să  fie  cald,  frigul  e  bun  doar  două  zile,  cât  să  ți  se  facă  iar  dor  de  cald,  așa  ziceai,  mamă,  și  acum,  abia  acum  te  cred.
            
               Am  pus  de  cafea.  Bolborosește  în  ibric  și  stau  lângă  ea,  să  nu  dea  iar  în  foc,  că   sunt  meșteră  mare  la  asta.
            Pe  măsuță  sunt  trei  cești:  una  roșie,  una  verde  și  ceșcuța  ta  preferată,  albă  cu  inimioare,  cu  farfurioara  ei  ciobită.  
                Am  vrut  să  o  arunc,  că  lucrurile  ciobite  sau  stricate  atrag  energiile  negative,  dar  te-ai  burzuluit  imediat  la  mine:
-                       Ia  mai  lasă-i  bolii  pe  chinejii  ăia  cu  făngfuiul  lor,  că  pe-asta  o  am  de   la  bunicul  meu,  Dumnezeu  să-l  ierte  și  e  singurul  lucru  rămas  de  la  el.  Tare  mult  m-a  iubit  el  pe  mine  și  eu  pe  el  și  tu  vrei  să  arunci  asta  la  gunoi!
Uite-o,  mamă,  n-am  aruncat-o!  Și  cum  adică,  pentru  cine  este  ceșcuța  verde?  Mai  întrebi?  Pentru  omul  meu,  mamă,  care  vine  acasă  înfrigurat,  frecându-și  palmele  mari  și  aspre  spre  încălzire,  palmele  lui  pe  care  de-abia  le  cuprind  și  care,  nu  știu  prin  ce  miracol,  devin  calde  și  catifelate  ca  o  boare  de  mătase  atunci  când  îmi  cuprind  ceafa  ca  să  mă  sărute.  Ei,  ei,  doar  nu  ți-o  fi  rușine  că  vorbesc  așa!  Te  știu  eu  că  ești  pudică,  mai  ceva  ca  o  fecioară  și  că  nu-ți  place  să  vorbești  despre  sentimente!
N-am  uitat  că   ore  în  șir  îmi  priveai  frământările  de  adolescentă  îndrăgostită,  ori  de  câte  ori  omul  iubit  întârzia  sau  era  pornit  la  drum  lung  și  anevoios.
-                       Fata  mamii,  spuneai,  nu-i  bine  să  fii  așa  pierdută  într-un  singur  om,  că  mult  ai  să  suferi  în  viață.  Ce  știe  biata  ta inimioară  de  copil  zălud,  la  prima  ta  mare  dragoste?  Neștiute  sunt  căile  vieții,  fata  mea,  ai  grijă  de  inimă  ca  de  ochii  din  cap!
A  știut,  mamă,  inimioara  mea  a  știut  și  n-a  greșit!  


cafea
cafea 

              Și,  uite,  torn  cafeaua  fierbinte,  aromată,  dulce  doar  cât  să-ți  păcălească  amarul  de  pe  limbă  și  te  aștept,  mamă,  te  aștept  la  o  cafea!  Mmmm,  miroase  ...  ce  să  mai  spun ...  am  cumpărat,  aseară,  o  pungă  de  cafea  boabe  și,  cu  râșnița  veche,  găsită  în  dulapul  ăla  roșu, din   bucătăria  ta,  am  măcinat-o  încet,  cu  grijă,  atentă  să  sfărâme  fiecare  boabă  în  parte,  așa  cum  m-ai  învățat.  Gustul  trebuie  adunat  de  la  toate  boabele,  că  numai  așa  rămâne  și  parfumul  lor  intact.  Nu  se  desparte  unul  de  celălalt,  nu-i  așa?
Azi  n-am  băut  cafea  la  birou.  Nu  m-a  lăsat  inima  să  stau  la  taclale  cu  colegele  mele,  cu  monodozele  de  cafea  obișnuite.  M-am  grăbit  să  ajung  acasă  și  să  vă  aștept  pe  amândoi,  cu  ceștile  pline  ochi  cu   licoarea  de  aur  topit.   Și  să  te  rog  frumos,  mamă,  să  mai  bei  o  cafea  cu  mine.  Cu  noi  doi.   
Să  povestim  amândouă  și  să  râdem  de  întâmplări  vechi,  dragi  sufletului  nostru.  Să  ne-amintim  prima  noastră  cafea  băută  împreună,  atunci  când,  în  toiul  unui  ger  năprasnic,  te-ai  pomenit  cu  mine  acasă,  fugită  de  la  internat,  dezamăgită,  ba  nu,  disperată  chiar,  de  primul  meu  eșec  în  dragoste.  Îl  aflasem  la  colțul  cantinei  cu  alta,  dintr-a  douăsprezecea,  pe  când  eu  eram  abia  într-a  unsprezecea.  Ce  nemernic,  fata  mea,  dar  el  pierde,  să  știi.  Hai  să-ți  dea  mama  ceva  bun.  Primisei  o  pungă  de  cafea  boabe,  pe  vremea  aceea  era  delicatesă  și   voiai  să  o  păstrezi  pentru  Crăciun.  Ai  desfăcut-o  încet,  ca  un  ritual  și  atunci,  în  seara  aia,  am  băut  prima  mea  cafea.  Prima  din  viața  mea.  Nu  contează  că  în  noaptea  aia  nu  am  mai  putut  să  dorm,  contează  doar  că  am  stat  amândouă  față  în  față,  că  plânsul  meu  din  dragoste  rănită  s-a  transformat,  pe  nesimțite,  în  povești  din  tinerețea  ta,  cu  o  fată  frumoasă,  cu  păr  lung,  care  cânta  dumnezeiește  și  care  s-a  îndrăgostit  de  un  băiat,  s-a  măritat  și  ne-a  făcut  pe  noi,  pe  mine  și  pe  fratele  meu.  Eu  nu  am  părul  lung,  mamă,  nu  te-am  moștenit!
A,  apropo  de  păr!  Mai  știi  ce  tare  te-ai  supărat  când  m-ai  văzut  tunsă  chilug?  Eu  eram  încântată  până  la  cer  și  înapoi,  dar  tu  te-ai  întors  spre  omul  meu  și  i-ai  zis:
-                       Da,  bine  măi,  băiete,  de  ce  o  lași  să  se  sluțească  în  halul  ăsta?  Eu  ți-am  dat  fată  frumoasă,  cu  păr,  și-acum  parcă-i  un  băietan  de  la  stână?!

M-am  tuns,  mamă,  iar  m-am  tuns,  că  a  nins  și  peste  tâmplele  mele  și  nu-mi  mai  stă  bine,  femeie  serioasă,  cu  plete-n  vânt,  ca  la  codanele  zvârluge  de  liceu!

Se  răcește  cafeaua,  mamă!  Te  rog,  frumos,  hai  să  mai  bei  o  cafea  cu  mine!


arhiva  personală

Articol  scris  pentru  SuperBlog  2017!